Ius est ars efficientiae? Notă asupra considerentelor supraabundente ale Deciziei nr. 14/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind răspunderea administratorilor pentru insolvența societăților*

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 443-457.

§1. Contextul

Mai multe decizii recente ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care pun în aplicare mecanismele de armonizare a jurisprudenței naționale ilustrează ideea că motivarea unei hotărâri judecătorești este cel puțin la fel de importantă ca și dispozitivul acesteia. Nu numai pentru că – în cazul acestor decizii^[1] – motivarea este ea însăși obligatorie erga omnes, în măsura în care considerentele sunt decizorii, ci și pentru că, frecvent, din motivare pot rezulta consecințe juridice transcendente, care depășesc scopul (și domeniul de aplicare) inițial al deciziei. Dreptul afacerilor a fost deja expus la aceste efecte colaterale ale mecanismelor de asigurare a unei practici judiciare unitare: un exemplu tipic este cel al deciziei referitoare la întrebarea dacă situațiile de excludere a asociatului prevăzute de art. 222 alin. (1) din Legea societăților nr. 31/1990 se completează cu prevederile art. 1928 C. civ.; această decizie, care neagă autoritatea judecătorului de a exclude asociații din societate în baza reglementării de drept comun a Codului civil, pentru „motive temeinice” (o categorie generică și proteiformă), acordă în schimb explicit asociaților libertatea de a extinde, prin actul constitutiv al societății, setul cvasi-vid de motive de excludere prevăzut de Legea societăților nr. 31/1990, deși problema de drept a excluderii convenționale a asociaților – în sine controversată în jurisprudență și doctrină – nu făcea parte din întrebarea preliminară^[2].

Un nou exemplu interesant de motivare „supraabundentă” în aceste hotărâri ale instanței supreme privește subiectul răspunderii administratorilor societăților în cadrul procedurilor de insolvență. Relativ recent, instanța supremă a fost chemată – prin intermediul unui recurs în interesul legii – să se pronunțe asupra jurisprudenței naționale divergente privind răspunderea administratorilor în cazul omisiunii de a preda documentele contabile ale societății către practicianul în insolvență după deschiderea procedurii insolvenței. Textul normativ (presupus neclar) face parte din art. 169 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență:

„(1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (…) d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă (…)” (s.n.).

Această reglementare a generat în ultimii ani o jurisprudență divergentă în privința întinderii domeniului de aplicare a prezumției legale: unele instanțe și-au condus raționamentul către o interpretare strictă a textului – care, într-adevăr, acoperă în mod expres numai culpa și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat –, în timp ce alte instanțe au considerat că prezumția legală trebuie extinsă la toate condițiile răspunderii civile delictuale, inclusiv la fapta ilicită și la prejudiciul cauzat.

§2. Hotărârea

Înalta Curte de Casație și Justiție a favorizat interpretarea extensivă a dispoziției legale. Prin Decizia nr. 14/2022^[3] s-a statuat că, „în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvență, după prealabila notificare, se prezumă relativ întrunirea tuturor condițiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d)”. Textul de față nu reprezintă un comentariu critic la adresa efectului disuasiv salutar al acestei interpretări extensive (i.e., descurajarea comportamentului ostil al administratorilor societății, a căror lipsă de cooperare poate împiedica examinarea situației financiare a debitorului de către practicianul în insolvență, astfel încât să poată fi stabilite cauzele insolvenței), deși trebuie observat că decizia generează riscul de a fi angajată răspunderea personală a administratorilor pentru toate datoriile neachitate ale societății în insolvență, în cazul în care aceștia omit să predea documentele contabile după deschiderea procedurii. Este de așteptat ca practica reprobabilă a unor administratori de a nu coopera cu practicienii în insolvență, pentru ca aceștia să poată evalua situația economico-financiară a societăților, cauzele insolvenței acestora și șansele lor de redresare, să fie într-o anumită măsură atenuată ca urmare a deciziei instanței supreme.

Cu toate acestea, considerentele obligatorii ale deciziei riscă să genereze alte consecințe juridice, probabil involuntare, dar criticabile: (i) extrapolarea raționamentului avansat pentru această ipoteză particulară de răspundere la alte cazuri de răspundere a administratorilor în procedura de insolvență, în ceea ce privește condițiile speciale care trebuie îndeplinite pentru ca aceasta să fie angajată; (ii) reordonarea etapelor din cadrul procedurii de insolvență, sub aspectul derulării concomitente a acțiunilor relevante pentru stabilirea masei credale, precum și pentru recuperarea și valorificarea activelor debitorului. Având în vedere efectul primar pozitiv al deciziei, o analiză critică a motivării sale poate părea formalistă și necaritabilă; însă, într-o hotărâre a unei (înalte) instanțe – și, în mod particular, în cazul mecanismelor judiciare de armonizare a jurisprudenței – contează fiecare cuvânt al judecătorului, întrucât limbajul său are o dimensiune deontică, iar considerentele decizorii au caracter obligatoriu erga omnes. Or, din această perspectivă, consecințele juridice ale motivării acestei decizii ar putea exceda scopul și domeniul său de aplicare inițial.

§3. O interpretare „funcționalistă”

Pentru a favoriza interpretarea extensivă și pentru a constata caracterul incomplet al prezumției legale incidente în cazul în care administratorii societății omit să predea documentele contabile după deschiderea procedurii de insolvență, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut uz de mai multe argumente prin care să surmonteze formularea expresă și clară a reglementării, care nu prezumă nici (i) fapta ilicită de omisiune a ținerii evidenței contabile, anterioară insolvenței, nici (ii) raportul de cauzalitate între această faptă și starea de insolvență, nici (iii) un prejudiciu specific legat cauzal de această faptă, dincolo de starea de insolvență propriu-zisă.

Anterior acestei decizii, în condițiile în care prezumția legală nu acoperă decât două dintre condițiile răspunderii civile delictuale cu caracter special a administratorilor (i.e., culpa și raportul de cauzalitate între fapta ilicită de omisiune a predării documentelor contabile și prejudiciul cauzat prin această faptă), judecătorii ar fi putut recurge la o prezumție judiciară pentru a constata încălcarea obligației administratorilor de a ține evidența contabilă a societății – prezumție dedusă din omisiunea de predare a documentelor contabile^[4] – și chiar pentru a stabili un raport de cauzalitate între această faptă ilicită și starea de insolvență^[5]. (Din această perspectivă, trebuie menționat că omisiunea de a preda documentele contabile după deschiderea procedurii de insolvență nu poate fi, prin ea însăși, cauza insolvenței, întrucât această cauză trebuie să fie, prin ipoteză, anterioară apariției stării de insolvență. Legea nu prezumă săvârșirea faptei de a face să dispară documente contabile sau a faptei de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea, pe care textul legal le menționează expres cu titlu de fapte ilicite, situate anterior apariției stării de insolvență. Cu toate acestea, intenția legiuitorului este clară: omisiunea de predare a documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar poate fi asimilată, pe calea unei prezumții judiciare, fie faptei de a face să dispară documentele contabile ale societății, în ipoteza în care contabilitatea a fost ținută în conformitate cu legea, fie faptei de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea, în ipoteza în care documentele contabile nu au existat sau nu au fost conforme normelor contabile. Dacă, pe baza acestei prezumții judiciare, omisiunea predării documentelor contabile către practicianul în insolvență este echivalată cu încălcarea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, fapta se deplasează temporal înainte de apariția stării de insolvență, deci ar putea fi calificată drept factor cauzal al acestui efect). Ceea ce nu putea fi prezumat însă, ci trebuia dovedit distinct, este prejudiciul cauzat prin încălcarea obligației de a ține contabilitatea societății în conformitate cu legea.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție elimină necesitatea de a recurge la aceste prezumții judiciare, care fuseseră folosite ca o completare a prezumției legale de către acei judecători care au optat pentru o interpretare „funcționalistă” a textului legal, dar, în același timp, au încercat să depășească formularea expresă a acestuia. Interpretarea funcționalistă a fost menținută și extinsă prin decizia instanței supreme, aceasta validând existența unei prezumții legale „implicite” care depășește limitele explicite ale textului legal. Ca urmare a soluției potrivit căreia prezumția legală trebuie interpretată ca acoperind toate condițiile necesare pentru tragerea la răspundere a administratorilor societății în cadrul procedurii de insolvență, în cazul în care aceștia omit să predea documentele contabile, judecătorul-sindic este chemat să constate pur și simplu această omisiune, pentru ca subsecvent să angajeze răspunderea personală a administratorilor pentru toate datoriile neachitate ale societății, în măsura în care prezumția nu este răsturnată de aceștia.

Raționamentul avansat de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru extinderea domeniului de aplicare a prezumției legale include mai multe argumente, legate de: (i) fundamentul răspunderii administratorilor societății („membrii organelor de conducere/supraveghere ale persoanei juridice […] suportă o parte din pasiv sau întregul pasiv nu pentru că ei l-au produs în mod direct în dauna creditorilor, ci pentru că, prin săvârșirea faptelor descrise de lege, au contribuit la ajungerea debitorului în starea de insolvență”^[6]); (ii) conținutul faptei ilicite („împrejurarea constând în nepredarea documentelor contabile dobândește, prin efectul prezumției, semnificația juridică a neținerii contabilității în conformitate cu legea”^[7]); (iii) consecințele faptei ilicite („în absența predării documentelor contabile, nu se poate efectua analiza modului în care a fost organizată și ținută contabilitatea și, de aceea, legea prezumă săvârșirea faptei ilicite în sarcina persoanei responsabile cu îndeplinirea acestei obligații”^[8]); (iv) temeiul logic al prezumției legale și extinderea necesară a acesteia („nu există nicio rațiune pentru a se limita incidența prezumției legale numai asupra raportului de cauzalitate, privit izolat […], cu excluderea din sfera de aplicare a prezumției a celor două componente pe care raportul de cauzalitate le intermediază, respectiv fapta ilicită și prejudiciul”^[9]; „prezumția relativă (…) privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și insolvență și, consecutiv, dintre faptă și întinderea pasivului neacoperit”^[10]); (v) specificitatea prejudiciului în cadrul procedurii de insolvență („prejudiciul prezintă particularitatea de a se regăsi direct și nemijlocit în patrimoniul debitorului supus procedurii de insolvență și indirect în patrimoniul creditorilor”^[11]) [s.n.]. Toate aceste argumente susțin recunoașterea de către instanța supremă a unei prezumții legale „implicite” extinse, care depășește limitele explicite ale textului legal. Extinderea prezumției legale înlătură necesitatea completării sale cu prezumții judiciare, standardizând efectele omisiunii de predare a documentelor contabile în sensul univoc al angajării răspunderii administratorului recalcitrant pentru întreg pasivul neacoperit și, corelativ, limitând puterile judecătorului-sindic în aprecierea întrunirii condițiilor răspunderii în acest caz particular, dacă administratorul nu reușește să răstoarne prezumția.

§4. O critică „formalistă” a interpretării „funcționaliste”. (i) Riscul extrapolării

Deși aparent solidă, argumentația Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru extinderea domeniului de aplicare a acestei prezumții legale speciale suprimă două condiții specifice importante ale răspunderii administratorilor de societăți în procedura insolvenței: (i) dublul raport de cauzalitate care leagă fapta ilicită a administratorului atât de starea generală de insolvență, cât și de prejudiciul particular cauzat societății; (ii) limitarea despăgubirii la prejudiciul legat cauzal de fapta ilicită, indiferent de valoarea datoriilor neachitate în procedura insolvenței, astfel încât răspunderea civilă delictuală să își păstreze caracterul compensatoriu și să nu devină punitivă.

Aceste condiții specifice ale răspunderii administratorilor rezultă în mod explicit și fără echivoc din formularea textului legal din care face parte dispoziția interpretată de către Înalta Curte:

„(…) judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, săfie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului (…)” (s.n.) [art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014].

Mai precis, (i) condiția dublului raport de cauzalitate rezultă din distincția pe care textul legal o face între starea de insolvență și prejudiciul cauzat, considerate ca fiind efecte distincte ale aceleiași fapte ilicite; (ii) limitarea despăgubirii rezultă din contrapunerea cuantumului prejudiciului legat cauzal de fapta ilicită cu valoarea datoriilor neachitate în cadrul procedurii de insolvență, concept cu care textul legal, de asemenea, operează. Înalta Curte de Casație și Justiție a înlăturat în mod surprinzător ambele condiții, statuând că:

„(…) referirea la o dublă legătură de cauzalitate, pe de o parte, între fapta ilicită și prejudiciu și, pe de altă parte, între fapta ilicită și cauzarea stării de insolvență, denotă că această opinie ar avea la bază ideea că săvârșirea faptei ilicite descrise la art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 ar produce un dublu rezultat, pe de o parte, starea de insolvență și, pe de altă parte, un pasiv neacoperit (…). Este de netăgăduit că teza finală a art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 face vorbire despre legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite enumerate și starea de insolvență a debitorului. În concret, textul legal pune în evidență existența unei cauzalități indirecte care derivă din împrejurarea că faptele ilicite nu cauzează în mod direct prejudiciul constând în pasivul neacoperit (reprezentat de creanțele nerealizate sau parțial realizate), ci numai indirect, prin faptul că ele au contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență. Cu toate acestea, prejudiciul produs este unic, întrucât instituirea stării de insolvență înseamnă practic existența pasivului direct în patrimoniul debitorului insolvent, reprezentat de totalul creanțelor înregistrate la masa credală. (…) Odată stabilită existența faptului vecin și conex, reprezentat de nepredarea documentelor contabile, pe baza căruia se prezumă existența faptei ilicite, legiuitorul prezumă în continuare, în mod expres, existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul încercat, reprezentat de ajungerea debitorului în stare de insolvență și imposibilitatea acoperirii pasivului înscris în tabelul de creanțe. Pe baza regulii de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, întrucât legiuitorul nu distinge sub aspectul elementelor asupra cărora operează prezumția legăturii de cauzalitate, trebuie să se considere că această prezumție acoperă legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, privit atât ca stare de insolvență, cât și ca pasiv rămas neacoperit”^[12] (s.n.).

Or, în realitate, prejudiciul care se urmărește a fi reparat prin angajarea răspunderii speciale a persoanelor care au contribuit la starea de insolvență nu se confundă nici cu insolvența însăși, nici cu pasivul rămas neacoperit în procedura insolvenței. Starea de insolvență a debitorului persoană juridică nu constituie, prin ea însăși, nici prejudiciu adus patrimoniului acestuia, nici prejudiciu cauzat patrimoniilor creditorilor, ci o situație de dificultate financiară caracterizată prin insuficiența fondurilor disponibile pentru plata datoriilor exigibile; numai dacă debitorul nu va avea resurse suficiente rezultate din lichidarea activului cu care să acopere întreg pasivul – caz în care insolvența este dublată de insolvabilitate – se va pune problema existenței unui prejudiciu pe care să îl acopere administratorii. Desigur, faptul că creditorii își vor recupera creanțele cu întârziere le poate genera acestora prejudicii care se impun acoperite, dar acestea din urmă nu se confundă cu starea de insolvență. O stare a unui patrimoniu aflat în încetare de plăți constituie doar premisa producerii unor prejudicii creditorilor debitorului respectiv.

Obligarea administratorilor la suportarea unei părți din pasiv este lipsită de fundament dacă fapta acestora nu a cauzat un prejudiciu patrimoniului debitorului, întrucât nu ar fi îndeplinită una dintre condițiile fundamentale ale angajării răspunderii civile, de la care legea specială în materie de insolvență nu numai că nu derogă, ci pe care o menționează expres. De altfel, reglementarea actuală a procedurii insolvenței realizează chiar o clarificare a întinderii prejudiciului la repararea căruia poate fi obligată persoana responsabilă: art. 169 alin. (1) prevede o dublă limitare a despăgubirilor, consacrată în următorii termeni: „o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă” (s.n.).Textul instituie, deopotrivă, atât un maxim absolut – „întregul pasiv al debitorului”, cât și un maxim relativ – „prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă”. Răspunderea se va angaja, prin urmare, pentru acea parte din pasiv (sau, eventual, pentru tot pasivul) aflată în raport de cauzalitate cu fapta ilicită, deci care este imputabilă persoanei respective. Totodată, răspunderea pentru insolvență se va angaja pentru acea parte din pasiv (sau, eventual, pentru tot pasivul) care este neacoperită, a contrario sintagma „o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă” neavând sens^[13]. În esență, prejudiciul cauzat patrimoniului debitorului prin fapta ilicită a administratorului constituie întotdeauna o condiție autonomă de angajare a răspunderii, diferită față de starea de insolvență și, în consecință, nu poate fi prezumată, ci se impune a fi stabilită distinct, sub aspectul existenței și întinderii sale.

Simplificarea artificială a condițiilor speciale pentru angajarea răspunderii administratorilor societății pentru insolvența debitorului reprezintă o strategie periculoasă: nu pentru că ar conduce la consecințe reprobabile în ipoteza (foarte) particulară a administratorilor care nu predau documentele contabile după deschiderea procedurii de insolvență, ci pentru că generează riscul ca această abordare simplificată să determine extinderea unui raționament simplist la celelalte ipoteze de răspundere. Instituirea unor condiții specifice pentru răspunderea (teoretic, agravată în raport cu dreptul comun^[14]) a administratorilor pentru insolvența societății este în concordanță cu logica normativă care guvernează instituirea unei forme de răspundere specială în raport cu cea generală^[15]: pentru a fi antrenată răspunderea pentru insolvență, comportamentul ilicit al administratorului trebuie să fi contribuit la starea de insolvență, dar și să fi cauzat un prejudiciu, în sensul cel mai comun al acestui concept^[16].

Or, riscul extrapolării argumentației din cazul analizat în decizie la celelalte ipoteze de răspundere a administratorilor este considerabil, dată fiind predispoziția instanțelor inferioare de a aplica indistinct argumentația din hotărârile instanței supreme. Corelativ, riscul de a angaja răspunderea administratorilor crește și în cazurile în care nu operează această prezumție legală, mai ales atunci când judecătorii ar considera că este dificil (i) să fie verificată cauzalitatea complexă și (ii) să fie izolat prejudiciul concret produs de conduita de afaceri a administratorilor, decizând să suprime cele două condiții specifice importante ale răspunderii administratorilor în procedura insolvenței, așa cum a făcut-o și instanța supremă.

§5. O critică „formalistă” a interpretării „funcționaliste”. (ii) Riscul unei „noi ordini” în procedurile de insolvență

Al doilea risc generat de raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție este la fel de serios. Insolvența unei societăți este în mod frecvent însoțită de insolvabilitatea acesteia – un dezechilibru patrimonial structural. Procedura insolvenței stabilește inter alia două instrumente specifice pentru corectarea acestui dezechilibru: (i) anularea tranzacțiilor frauduloase încheiate de debitor în detrimentul creditorilor, înainte de deschiderea procedurii; (ii) o formă specială de răspundere civilă delictuală angajată în sarcina persoanelor care au contribuit la insolvența debitorului. Aceste instrumente specifice se adaugă la mecanismele generale de recuperare a activelor și valorificare a creanțelor pe care debitorul le are asupra propriilor săi debitori, putând fi utilizate ori de câte ori efectele prejudiciabile ale deciziilor de afaceri ale administratorilor depășesc limitele patrimoniului societății și se extind la creditorii acesteia, în scopul de a îmbunătăți gradul de recuperare a creanțelor în cadrul procedurilor de insolvență.

Or, o procedură de insolvență eficientă presupune coordonarea adecvată între diferitele etape și acțiuni pe care le poate include. Corelarea optimă a soluției de atragere a răspunderii administratorilor cu recuperarea (și, eventual, lichidarea) activelor debitorului și cu anularea tranzacțiilor frauduloase este crucială pentru maximizarea gradului de recuperare a creanțelor și pentru optimizarea termenelor în care această recuperare are loc. Cu toate acestea, mai multe considerente ale deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție riscă să producă un efect contrar:

„Prejudiciul la care se referă art. 169 alin. (1) din lege dobândește, la rândul său, caracter colectiv și unitar, pentru că vizează o parte sau întregul pasiv neacoperit din cauza insuficienței activelor debitorului” (s.n.)^[17];

„(…) premisele care circumstanțiază activarea răspunderii patrimoniale sunt reprezentate de existența și actualitatea procedurii de insolvență și de insuficiența activului necesar pentru plata pasivului debitorului insolvent” (s.n.)^[18].

În acest context, în cazul în care exercitarea (sau soluționarea) acțiunii în răspundere ar fi condiționată de constatarea existenței unor datorii neplătite ale debitorului, derularea optimă a procedurii ar fi afectată: o astfel de acțiune nu ar putea fi introdusă (ori dezlegată) înainte de definitivarea tabelului de creanțe și – în cazul tipic al falimentului – înainte de recuperarea și lichidarea completă a activelor debitorului, deoarece numai atunci se poate stabili cuantumul datoriilor neplătite. Însă condiționarea acțiunii în răspundere de epuizarea mecanismelor de recuperare și lichidare a activelor o face mai puțin eficientă. Or, particularitățile procedurii de insolvență (i.e., un sistem eficient de executare silită concursuală pentru recuperarea creanțelor) presupune parcurgerea în paralel a tuturor etapelor care converg spre recuperarea și lichidarea activelor debitorului. Faptul că unele dintre aceste proceduri nu au fost epuizate sau soluționate nu poate împiedica exercitarea acțiunii în răspundere.

Ceea ce trebuie cunoscut (și, deci, stabilit) pentru soluționarea acțiunii în răspundere este doar prejudiciul particular produs prin fapta ilicită (prejudiciu care nu poate fi privit ca fiind echivalentul datoriilor neacoperite), iar nu cuantumul „net” al datoriilor neplătite ale debitorului. În cazul în care despăgubirile plătite de administratorii societății depășesc valoarea creanțelor neplătite ale creditorilor, în funcție de stadiul procedurii de insolvență, surplusul poate fi utilizat în scopul reorganizării afacerii sau poate fi distribuit asociaților sau acționarilor societății lichidate, în calitatea lor de creditori reziduali.

În aceste condiții, pentru a nu fi afectată eficiența procedurii, decizia instanței supreme se impune a fi înțeleasă și aplicată în sensul că nesoluționarea acțiunilor pentru valorificarea creanțelor debitorului, respectiv nefinalizarea lichidării activului și a distribuirilor pentru plata pasivului nu pot împiedica formularea și soluționarea acțiunii în angajarea răspunderii pentru starea de insolvență. Numai în măsura în care pe rolul instanțelor de judecată sau al judecătorului-sindic se află acțiuni pentru valorificarea creanțelor debitorului asupra propriilor săi debitori sau acțiuni în anularea actelor frauduloase încheiate anterior deschiderii procedurii insolvenței, care privesc aceleași fapte ale administratorilor pentru care se pune problema angajării răspunderii, iar aceste acțiuni nu sunt soluționate definitiv, se poate pune problema suspendării judecării acțiunii în răspundere în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Rațiunea suspendării ar putea rezida, spre exemplu, în aceea că prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă ar putea fi reparat ca efect al anulării actului juridic încheiat de administrator (și al readucerii în patrimoniul debitorului a anumitor elemente de activ), caz în care nu se mai poate dispune repararea aceluiași prejudiciu pe o altă cale, întrucât s-ar produce o îmbogățire fără justă cauză. Cum prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă ar putea fi acoperit prin recuperarea activelor ieșite fraudulos din patrimoniul debitorului, ar fi necesară cunoașterea dezlegării acțiunii în anularea actului juridic fraudulos (și, eventual, a efectelor punerii în executare a hotărârii judecătorești de anulare), care prevalează – din perspectiva priorității în remedierea prejudiciului cauzat debitorului, dacă cele două mecanisme sunt declanșate în paralel – asupra angajării răspunderii personale a membrilor organelor de conducere.

Concluzii

Pe fondul unei soluții cu privire la o ipoteză foarte particulară de răspundere a administratorilor societăților în procedura insolvenței (omisiunea de a preda documentele contabile ale societății către practicianul în insolvență după deschiderea procedurii), recenta decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție riscă să genereze două consecințe juridice (probabil involuntare, dar criticabile) care rezultă din considerentele sale: (i) extrapolarea raționamentului avansat pentru această ipoteză particulară de răspundere a administratorilor în procedura de insolvență la celelalte cazuri de răspundere, în ceea ce privește condițiile speciale care trebuie îndeplinite pentru a angaja această răspundere delictuală; (ii) instituirea unei noi ordini a etapelor procedurii de insolvență, impietând asupra derulării în paralel a tuturor acțiunilor care converg către maximizarea gradului de recuperare a creanțelor. Numai o lectură mai puțin atentă a considerentelor acestei decizii ar putea ascunde unele dintre detaliile sale îngrijorătoare.

Note de subsol

^* Comentariul de față a fost publicat, într-o primă formă, în limba engleză: L. Bercea, The truth is in the details: New conditions for company directors’ liability in insolvency proceedings? Comment to Decision no. 14/2022 of the Romanian High Court of Cassation and Justice, în European Company Case Law (ECCL) nr. 1/2023, p. 119-126. Îmi face o deosebită plăcere să public versiunea sa în limba română, revizuită și completată, în acest volum special, dedicat profesorului Corneliu Bîrsan – Doctor Honoris Causa al Universității de Vest din Timișoara –, la aniversarea a 80 de ani de viață pusă în slujba dreptului românesc și european, în cadrul Facultății de Drept a Universității din București. lucian.bercea@e-uvt.ro.

^[1] Hotărârea pronunțată în recursul în interesul legii (art. 514 și urm. C. proc. civ.) și hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unei chestiuni de drept (art. 519 și urm. C. proc. civ.); pentru o analiză a acestor mecanisme de asigurare a unei practici judiciare unitare, V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat.Vol. I – art. 1-526, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1452-1486; V.M. Ciobanu. T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Național, București, 2018, p. 523-526; I. Leș, C. Jugastru (coord.), Tratat de drept procesual civil. Vol. II, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 166-199; pentru o comparație între recursul în interesul legii și recursul în casație, M. Nicolae, Teoria recursului în casație, Ed. Solomon, București, 2022, p. 51.

^[2] „Desigur, în limitele autonomiei de voință, urmărind gândirea legiuitorului și rosturile instituției, părțile au dreptul să înmulțească sau să restrângă contractual cauzele de excludere” [Decizia I.C.C.J. nr. 28/2021, în M. Of. nr. 544 din 26 mai 2021]. A se vedea L. Bercea, Excluderea asociaților, între Codul civil, Legea societăților nr. 31/1990 și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 28/2021 privind dezlegarea unei chestiuni de drept, în R.R.D.P. nr. 3-4/2021, p. 705-712.

^[3] Decizia I.C.C.J. nr. 14/2022, M. Of. nr. 902 din 13 septembrie 2022.

^[4] În baza art. 329 C. proc. civ., judecătorul se poate întemeia pe prezumții „numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins”.

^[5] L. Bercea, în R. Bufan (coord.), Tratat practic de insolvență, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 858.

^[6] Decizia I.C.C.J. nr. 14/2022, parag. 75.

^[7] Ibidem, parag. 100.

^[8] Ibidem, parag. 102.

^[9] Ibidem, parag. 106.

^[10] Ibidem, parag. 119.

^[11] Ibidem, parag. 112.

^[12] Ibidem, parag. 120, 121, 124, 125.

^[13] Într-adevăr, referirea textuală la „pasivul” debitorului nu are sens decât în contextul unui pasiv neacoperit; altfel, era suficient să se prevadă că persoana responsabilă pentru instalarea stării de insolvență este obligată să repare prejudiciul cauzat debitorului prin fapta sa ilicită [L. Bercea, în R. Bufan (coord.), op. cit., p. 856].

^[14] Regimul general al răspunderii administratorilor societății se bazează pe protecția conferită de business judgment rule (L. Bercea, Regula judecății de afaceri: despre noul regim al răspunderii administratorilor societăților pe acțiuni, în P.R. nr. 8/2007, p. 26-38; L. Bercea, Business Judgment Rule and the Romanian Legal Culture, în Revista Română de Drept Comparat nr. 1/2011, p. 80-94; F. Stârc-Meclejan, L. Bojin, România. 3. Societatea pe acțiuni: guvernanța corporativă, în A. Vicari, A. Schall (ed.), Company Laws of the EU, Ed. C.H. Beck-Hart-Nomos, München, 2020, p. 941), care subzistă în ipoteza insolvenței (L. Bercea, Noi standarde de comportament în afaceri? Business judgment rule și răspunderea administratorilor pentru insolvența societăților comerciale,în C.J. nr. 7/2014, p. 412-417;); aplicarea normelor privind răspunderea administratorilor presupune o intersecție de substanță între dreptul societăților și dreptul insolvenței (A. Vicari, European Company Law, De Gruyter, Berlin/Boston, 2021, p. 230).

^[15] Pentru analiza condițiilor răspunderii civile de drept comun, în raport cu care răspunderea instituită prin Legea nr. 85/2014 poate fi calificată drept specială, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București, 1998, p. 145 și urm.; L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 347 și urm.; P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 591 și urm.; F.I. Mangu, Răspunderea civilă. Constantele răspunderii civile, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 114 și urm.

^[16] Acest lucru nu contrazice ideea că, în caz de insolvență, creditorii pot suferi pierderi din cauza comportamentului fraudulos, imprudent sau neglijent al unui administrator, deoarece, în general, obligațiile administratorilor sunt „o parte a unui sistem general de protecție a creditorilor” (G. Roth, P. Kindler, The Spirit of Corporate Law, Ed. C.H. Beck, München, 2013, p. 110). Această idee este promovată de The World Bank Principles for Effective Insolvency and Creditor/Debtor Regimes, (revizuită) 2021 (disponibil la https://openknowledge.worldbank.org/handle/10986/35506), prin intermediul unuia dintre principiile referitoare la gestionarea riscurilor și la workout-ul corporativ, și anume B2.3 Liability and Remedies: „În cazul în care creditorii suferă pierderi sau daune din cauza încălcării obligațiilor unui administrator, legea ar trebui să impună răspunderea sub rezerva unor posibile apărări (inclusiv faptul că administratorul a luat măsuri rezonabile pentru a evita sau a minimiza amploarea insolvenței). Întinderea oricărei răspunderi nu ar trebui să depășească pierderea sau prejudiciul suferit de creditori ca urmare a încălcării. Legea ar trebui să precizeze că măsurile corective pentru răspunderea constatată de instanță ca urmare a unei încălcări a obligațiilor ar trebui să includă plata integrală către masa insolvenței a oricăror daune evaluate de instanță” (s.n.). Potrivit regimului intern al răspunderii administratorilor în caz de insolvență, pierderea suferită de creditori trebuie să fie rezultatul prejudiciului cauzat de administratorii societății averii debitorului. În acest sens, faptele pentru care art. 169 din Legea nr. 85/2014 permite angajarea răspunderii administratorului pot fi delimitate în două categorii de ilicit: (i) fapte ilicite care prejudiciază în mod direct debitorul în insolvență și în mod indirect creditorii acestuia (spre exemplu, folosirea bunurilor debitorului în interes propriu, continuarea unei activități ruinătoare etc.), respectiv (ii) fapte ilicite care prejudiciază în mod direct creditorii și în mod indirect debitorul în insolvență (de pildă, plata cu preferință a unora dintre creditori în detrimentul celorlalți).

^[17] Decizia I.C.C.J. nr. 14/2022, parag. 80.

^[18] Ibidem, parag. 84.