Justiția penală în cazul minorilor – Aspecte esențiale

Lavinia Valeria Lefterache, Marius-Georgel Sima, Ștefana-Iuliana Sorohan, George Cristian Ioan, Justiția penală în cazul minorilor, Ed. Hamangiu, 2021, p. 65-70.

Secțiunea 1. Scop și mijloace

§1. Introducere

Capitolul de față analizează minoritatea în evoluția codurilor penale de-a lungul celor 150 de ani de la adoptarea primului Cod penal modern și până la intrarea în vigoare a celui mai recent Cod penal (Legea nr. 286/2009)^[1], la 1 februarie 2014.

Cunoașterea modelelor legislative anterioare permite înțelegerea sensului evoluției normelor juridice și evitarea reluării unor soluții care s-au dovedit neconstituționale ori ineficiente. Codurile penale moderne au reprezentat un model de legiferare în care nevoia de apărare a societății împotriva infracțiunilor a fost, în cazul raportului juridic având ca subiect activ un minor, în permanență moderată, comparativ cu sistemul sancționator incident în cazul persoanelor majore. Natura juridică a intervenției statului în reglementarea minorității a fost diversă: cauză care apără de pedeapsă, cauză de înlăturare a răspunderii penale, cauză care înlătură trăsăturile infracțiunii ori cauză care reduce pedeapsa, cauză de neimputabilitate. Indiferent de natura juridică a intervenției statului, în cazul faptelor prevăzute de legea penală ori infracțiunilor comise de minor, modelul de politică penală a urmărit consecvent scopul protecției minorului, fără să ignore nevoia de a proteja societatea.

Succesul sistemelor de justiție penală în cazul minorilor
Cu toate acestea, ultimul deceniu, în care s-au succedat două sisteme de justiție penală în cazul minorilor (până la 1 februarie 2014 un sistem sancționator mixt bazat pe măsuri educative și pedepse și de la 1 februarie 2014 un sistem sancționator compus doar din măsuri educative), prezintă între 3.500 și 4.000 de cauze cu minori trimise în judecată după anul 2014 și aproximativ 4.000 de cauze cu minori trimise în judecată anterior acestui an (cu excepția anilor 2013 și 2014). În atare condiții, ne punem întrebarea dacă modelul legislativ a reușit să aducă delincvența juvenilă la un nivel care poate fi tolerat de societate sau dacă, statisticile fiind similare, lipsa unui progres în combaterea criminalității ar putea fi soluționată prin reevaluarea unor soluții legislative anterioare^[2].

Nevoia de apărare a societății s-a reflectat în codurile moderne printr-o modalitate interesantă, de îmbinare a unui model de justiție în care eficiența (respectiv reducerea fenomenului infracțional) avea în vedere particularitățile subiectului activ al infracțiunii, și anume minori, și compensarea disfuncționalităților acestora de adaptare la valorile sociale prin intermediul consilierului de probațiune, al cărui rol varia între acela de familie-surogat și cel de reprezentant al autorității judiciare.

Chiar dacă statul își asumă autoritatea familială și intervine în scopul reeducării minorului, modalitatea în care intervenția statului să regăsește în Codurile penale în cei 150 de ani de aplicare a codurilor moderne este diferită de aceea a reacției în fața infracțiunilor comise de subiectul major, astfel încât acest model legislativ a fost menținut și în Codul penal intrat în vigoare în anul 2014.

În fiecare dintre Codurile penale a fost reglementat un sistem de norme prin care fie durata sancțiunilor era diferită, fie erau excluse unele dintre sancțiunile aplicabile în cazul infractorilor majori, fie au fost reglementate sancțiuni cu o natură juridică diferită.

Evoluția Codurilor penale arată preocuparea legiuitorul în identificarea unei diferențe între modalitatea în care răspund penal minorii față de modalitatea în care răspund infractorii majori, pentru a stabili un mod eficient de reducere a criminalității juvenile. În fiecare dintre Codurile penale moderne regăsim diferențe între răspunderea penală a minorilor și răspunderea penală a inculpaților majori. În mod paradoxal, Codurile penale din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX au stabilit o modalitate de răspundere penală mai accentuat diferită față de cea privindu-i pe majori. Vom observa astfel faptul că în fiecare dintre Codurile penale, odată cu stabilirea unui regim diferențiat de răspundere penală, au existat și modalități diferite de sancționare a minorilor, așa încât, după cum a fost explicat în capitolul anterior, fundamentul dreptului de a sancționa minorii a evoluat de la nevoia de a apăra societatea împotriva faptelor descrise de legea penală la nevoia de a asigura minorului un viitor în cadrul societății, respectându-i dreptul de a se integra în societate și de a-și găsi utilitatea în societatea în care s-a dezvoltat.

Astfel, Codurile penale au evoluat de la ideea unei răspunderi similare între persoanele minore și persoanele majore (diferențele constând doar în limitele de sancțiune ori în excluderea anumitor sancțiuni) la o răspundere care se dorește a fi diferită în privința persoanelor minore prin natura sancțiunilor care sunt aplicate și nu numai prin diminuarea limitelor unor sancțiuni specifice răspunderii penale a majorilor.

Evoluția reglementării a condus, așadar, către sistemul actual în care, chiar dacă legiuitorul stabilește un sistem sancționator compus doar din măsuri educative, conținutul ori modul lor de executare prezintă elemente comune cu sistemul sancționator al persoanelor majore: de exemplu, implicarea serviciului de probațiune ori reglementarea măsurilor de tipul celor prevăzute de art. 121 CP și în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 93 CP) ori în materia măsurilor preventive [art. 215 alin. (2) CPP] sau în ceea ce privește renunțarea la urmărirea penală (art. 318 CPP).

Elementele comune nu conduc la concluzia că sistemul sancționator este în conținutul său similar în cazul unor categorii diferite de subiecți. Elementele comune reprezintă, după cum vom vedea în capitolul V, un mod de organizare eficientă, decurgând din evaluarea a ceea ce a fost util social în codurile anterioare, pentru instituțiile care au ca scop resocializarea subiecților activi ai infracțiunii, astfel încât să existe atribuții comune în fața unui scop comun, resocializarea făptuitorilor și reducerea fenomenului infracțional.

Secțiunea a 2-a. Minoritatea anterior reglementării Codului penal din 1864

§1. Rațiunea legii
Preocuparea pentru modul în care urmează să răspundă subiecții unui raport juridic ce corespunde unui model de tipicitate descris de Codul penal nu aparține doar dreptului modern. Societatea a fost în permanență în căutarea a ceea ce ar putea să reducă infracționalitatea, dar să asigure o reacție echitabilă față de actul de conduită. Problema de drept a fost însă de identificare a coordonatelor caracterului echitabil: echitabil față de cine, față de victimă sau atât față de victimă, cât și de subiectul actului de conduită? Răspunsul legislativ a variat în raport și de natura regimurilor politice (un regim politic sever a atras un regim sancționator sever, iar perioadele de bunăstare economică au redus severitatea sancțiunilor), precum și de statistica infracțională (pe termen scurt, severitatea sancțiunilor poate părea un răspuns eficient).

Istoricul legislativ ne arată că în Codul penal din 1864 au fost preluate elemente de tradiție a legiferării din Moldova și Țara Românească în materia delincvenței juvenile, fiind menținută influența stării de minoritate asupra sancțiunii prevăzute de lege pentru fapta comisă. Deși problema răspunderii subiecților minori a fost, începând cu dreptul roman, strâns legată de evoluția discernământului în raport cu vârsta celui în cauză (infantia, proximitas pubertates)^[3], în Moldova și în Țara Românească legile s-au concentrat asupra efectelor privind sancțiunea (reducere sau înlăturare). Efectele asupra sancțiunii au fost considerate suficiente pentru a reflecta situația juridică diferită a minorilor, fiind ignorate legislativ efectele asupra răspunderii penale ori existenței infracțiunii.

Astfel, cu 200 de ani anterior Codului penal din 1864, nici Cartea Românească de Învățătură (Cartea Românească de învățătură de la pravilele împărătești și de la alte giudețe, Moldova, Vasile Lupu, 1646), nici Îndreptarea Legii (Țara Românească, Matei Basarab, 1652) nu analizau influența minorității asupra răspunderii penale sau asupra existenței infracțiunii, astfel cum vor proceda codurile viitoare, concentrându-se asupra infracțiunii ca act de conduită contrar legii și sancțiunii acesteia, respectiv greșeala și certarea celui care a greșit. Anterior Codului penal din 1864, minoritatea reprezintă un regim sancționator atenuant: „mai puțin se vor certa la toate greșelile”.

Caracterul atenuant nu se menținea însă în cazul infracțiunilor deosebit de grave, concept care a avut o sferă de cuprindere diferită, în raport de valorile sociale considerate importante în respectiva epocă istorică (uneori infracțiunile de fals de monedă, alteori infracțiunile de omor). Atât în 1652, cât și aproape 300 de ani mai târziu, în 1814, subzista ideea de a sancționa mai sever pentru fapte de o gravitate deosebită: de exemplu, în cazul falsificării banilor: „Cei fără vârstă de vor face bani răi calpuzani, aceeia nu se vor certa cu toate certările (…), ci numai după voia judecătorului, însă nu cu morte [moarte – n.n.]” (Îndreptarea legii, Glava CCCLVI, 1652) ori în ceea ce privește infracțiunile contra vieții: „cel ce de bună voie e ucigaș (…) se pedepsește cu pedeapsă de cap, orice vârstă ar fi.

Note de subsol

^[1] M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009

^[2] În anul 2010, au fost trimiși în judecată 3.955 de inculpați minori, în anul 2011, 4.148 de inculpați minori, în anul 2012, 4.035 de inculpați minori, în anul 2013, 4.431 de inculpați minori, în anul 2014, 2.966 de inculpați minori, în anul 2015, 3.548 de inculpați minori, în anul 2016, 3.883 de inculpați minori, în anul 2017, 3.882 de inculpați minori, în anul 2018, 3.704 inculpați minori, în anul 2019, 3.850 de inculpați minori (Ministerul Public, Raport de activitate pentru anul 2019, p. 142, https://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/raport_
activitate_2019.pdf).

^[3] O. BREZEANU, Minorul și legea penală, Ed. All Beck, București, 1998, p. 7: „Referitor la minorul delincvent, legea romană distingea între impuberus (cei care nu împliniseră vârsta de 14 ani, pentru băieți, respectiv 12 ani, pentru fete) și puberus, stabilind că cei care făceau parte din prima categorie au o răspundere diminuată. În conformitate cu normele edictate de Justinian, cei care depășeau vârsta copilăriei (șapte ani) erau asimilați infractorilor majori, dacă săvârșeau fapte prevăzute de legea penală, pe considerentul că vârsta era depășită de periculozitate (malitia supplet aetatem)”.