Percheziția domiciliară – concept, delimitare și încuviințare

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 652-683.

§1. Reglementări anterioare actualului Cod de procedură penală

1.1. Codul de procedură penală din anul 1864

Fără a reglementa o procedură de încuviințare a procedeului probatoriu, compe­tența de efectuare a percheziției domiciliare revenea procurorului (în caz de flagrant delict)^[1] sau judecătorului de instrucție, în celelalte cazuri^[2].

1.2. Codul de procedură penală din anul 1936

Pentru efectuarea procedeului probatoriu, era necesară autorizarea judecăto­rului de instrucție. Totuși, dacă exista o temere că până la primirea mandatului de la judecătorul de instrucție s‑ar putea modifica urmele infracțiunii, autorizarea putea fi dată și de judecătorul de judecătorie. De asemenea, tot prin excepție, în caz de urgență, se putea realiza și fără autorizație, dacă nu exista o opunere din partea persoanei în cauză. 

Perchizițiile domiciliare trebuiau făcute de judecătorul de instrucție ori în prezența sau de un ofițer de poliție judiciară, delegat de judecătorul de instrucție. De asemenea, percheziția domiciliară era efectuată de ofițeri de poliție judiciară în cazul flagrantelor de crimă sau de delict. 

Pentru prima oară au fost introduse dispoziții referitoare la perioada de timp în care se poate efectua procedeul probatoriu^[3].

După instaurarea regimului comunist, Codul de procedură penală din 1936, deși rămas o bună perioadă în vigoare, a suferit substanțiale modificări, inclusiv în ceea ce privește percheziția domiciliară. Astfel, aceasta se putea efectua doar cu autori­zația procurorului. Organele de cercetare penală nu aveau nevoie însă de autorizare în ipoteza unei infracțiuni flagrante sau când persoana în cauză nu se opunea. 

1.3. Codul de procedură penală din anul 1968

Odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură penală din 1968, sunt menținute dispozițiile potrivit cărora este necesară autorizarea procurorului. De asemenea, este menținută excepția posibilității efectuării fără autorizare în situația infracțiunilor flagrante, însă cealaltă excepție a fost modificată, în sensul că nu mai era suficientă neopunerea persoanei, ci trebuia obținut un consimțământ scris de la aceasta. 

Aceste dispoziții au rămas în vigoare până în anul 2003, când, în contextul proce­sului de aderare a României la Uniunea Europeană, prin modificarea și republicarea Constituției^[4] (intrată în vigoare la data de 29 octombrie 2003) și prin O.U.G. nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală^[5], sunt operate schim­bări substanțiale referitoare la competența autorizării și la procedura acesteia^[6]. Astfel, prin modificările aduse legislației procesual‑penale, procedeul probatoriu pu­tea fi dispus numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecății. Din punct de vedere al procedurii, în cursul urmăririi penale se dispunea în camera de consiliu, fără citarea părților. Parti­ciparea procurorului la procedura de încuviințare era obliga­torie. De asemenea, se prevedea expres că percheziția domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale. În ceea ce privește efectuarea, organul judiciar era obligat ca, în prealabil, să se legitimeze și, să prezinte autorizația dată de judecător.

Prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de proce­dură penală, precum și pentru modificarea altor legi^[7] au fost introduse dispoziții referitoare la conținutul autorizației de percheziție domiciliară și s‑a prevăzut expres că autorizația poate fi folosită doar o singură dată. 

§2. Noțiune și clasificare

2.1. Definiție

Potrivit dispozițiilor art. 157 alin. (1) C.proc.pen., percheziția domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune și se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probelor cu privire la această infracțiune, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori incul­patului.

După cum se poate observa, legiuitorul nu a dat o definiție a percheziției domi­ciliare, însă conceptul poate fi extras din analiza condițiilor prin raportare la noțiu­nea de domiciliu, așa cum este stabilită în art. 157 alin. (2) C.proc.pen.

În acest context, percheziția domiciliară poate fi definită ca procedeul probatoriu prin care organele de urmărire penală, în condițiile unei încuviințări prealabile a unui judecător, caută, în domiciliul sau sediul unei persoane, mijloace de probă necesare stabilirii adevărului într‑o cauză penală sau pe suspect ori inculpat.

În doctrină s‑a arătat că percheziția domiciliară are, în prezent, o natură juridică mixtă, deoarece este un procedeu probatoriu prin care se urmăresc descoperirea și ridicarea mijloacelor materiale de probă și a înscrisurilor, pe de o parte, respectiv are în vedere prinderea suspectului sau inculpatului, pe de altă parte^[8]. 

2.2. Tipuri de percheziții domiciliare

După scopul efectuării, pot fi clasificate în percheziții domiciliare care urmăresc prinderea suspectului sau inculpatului, percheziții domiciliare care urmăresc desco­perirea mijloacelor de probă și percheziții domiciliare mixte (care urmăresc atât prinderea suspectului sau inculpatului, cât și descoperirea mijloacelor de probă).

După locul efectuării, pot fi clasificate în percheziții domiciliare efectuate în locuința unei persoane, percheziții domiciliare efectuate în afara unei locuințe, dar într‑un loc delimitat care aparține sau este folosit de o persoană fizică, percheziții domiciliare efectuate la sediul unei persoane juridice de drept privat și percheziții domiciliare efectuate la persoane juridice de drept public, inclusiv autorități sau instituții publice. 

§3. Noțiunea de domiciliu

3.1. Noțiunea de domiciliu în Codul civil și în Codul penal

Potrivit dispozițiilor art. 87 C.civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exerci­tării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 91, dovada domiciliului se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. În raport cu dispozițiile art. 86 alin. (2), cu excepția unor situații prevăzute de lege, o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe.

Referiri la domiciliul unei persoane se regăsesc și în Codul penal. Dacă ne rapor­tăm la dispozițiile infracțiunii de violare de domiciliu (art. 224), domiciliul presupune o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea. Pe de altă parte, în art. 225 este incriminată violarea sediului profesional, care se referă la sediile unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională. De asemenea, infracțiunea de violare a vieții private (art. 226) presupune o atingere adusă vieții private care vizează o persoană aflată într‑o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta.

3.2. Noțiunea de domiciliu în practica Curții Europene a Drepturilor Omului

După cum s‑a arătat în literatura de specialitate, prin domiciliu se înțelege locul în care o persoană își desfășoară activitatea cotidiană în mod constant și continuu^[9]. Curtea a statuat că, pentru ca o locuință să fie calificată ca domiciliu, trebuie să existe legături suficiente și continue cu un anumit loc^[10]. Nu este necesar ca per­soană să fie proprietar al unui imobil pentru a‑i fi recunoscut dreptul la domi­ci­liu^[11]. De asemenea, noțiunea de domiciliu a fost extinsă și cu privire la sediile profe­sio­nale^[12] sau spațiile comerciale^[13] ale persoanelor fizice sau juridice.

3.3. Noțiunea de domiciliu proprie dreptului procesual penal

În Codul de procedură penală, noțiunea de domiciliu beneficiază de o definiție proprie, care îi conferă un înțeles autonom. Potrivit dispozițiilor art. 157 alin. (2) C.proc.pen., prin domiciliu se înțelege o locuință sau orice spațiu delimitat în orice mod ce aparține ori este folosit de o persoană fizică sau juridică. 

Este pentru prima oară când legiuitorul român a considerat necesar să dea o definiție domiciliului, anterior stabilirea criteriilor în baza cărora se efectua o per­cheziție domiciliară realizându‑se, în lipsa unei definiții, prin intermediul doctrinei și practicii judiciare. Este totuși discutabil dacă definirea legală a domiciliului era neapărat necesară, mai ales că sensul conferit de legiuitor pare a conduce, inevi­tabil, spre o extindere, cel puțin aparentă, a situațiilor în care ar fi necesară re­curgerea la acest procedeu probatoriu.

În mod clasic, noțiunea de locuință este interpretată în sens larg, cum sunt situa­țiile în care o persoană își duce traiul într‑o rulotă, într‑un cort^[14], într‑o peș­teră, într‑o colibă, într‑o magazie, într‑o cameră de hotel sau pe un iaht. Apreciez că nu are relevanță dacă spațiul locuit se află pe domeniul public – spre exemplu, o peș­teră aflată într‑o pădure proprietatea publică a statului în care ar locui un călugăr sau locul din zona unui canal de termoficare unde ar locui o persoană fără posibilități materiale de achiziționare a unei locuințe. 

Chiar și dacă spațiul nu este locuit efectiv, însă a fost construit cu destinația de a fi locuit – ipoteza unei case de vacanță, a unei cabane de vânătoare sau a unei locuințe locuite în trecut, dar nelocuite în prezent (de exemplu, proprietarul a plecat și are reședința în străinătate sau a decedat) –, este necesară recurgerea la o per­cheziție domiciliară.

Ne aflăm tot în prezența acestui procedeu probatoriu și dacă se verifică doar dependințele unei locuințe – pod, grajd, pivnițe, magazii, șoproane, pătule^[15]. 

De asemenea, este necesar un mandat de percheziție domiciliară dacă se reali­zează căutări la locul de muncă al unei persoane sau la orice sediu profesional. 

După cum lesne se poate observa, în sens procesual, această noțiune se înde­părtează fără echivoc de dispozițiile legii civile, întrucât are în vedere locuința efectivă, și nu locuința înscrisă în actele de identitate. În doctrină s‑a arătat că nu are relevanță cine este proprietarul spațiului și nici dacă cel percheziționat locuiește sau nu cu forme legale în imobil^[16].

Însă, din păcate, folosirea expresiei „orice spațiu delimitat în orice mod ce aparține ori este folosit de o persoană fizică sau juridică” pare a lărgi foarte mult – și în mod nejustificat – aria de acoperire a percheziției domiciliare, în comparație cu elementele prin care se asigură protecția domiciliului prin mijloacele dreptului substanțial național, dar și prin practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Din acest motiv, nu pot fi de acord cu ideea, exprimată de doctrină, că reglementarea percheziției constituie un pas înainte prin claritate^[17]. 

Dimpotrivă, cred că, prin îndepărtarea de la viziunea clasică asupra domiciliului sau sediului profesional, se pot produce și mai multe confuzii, în contextul în care pare a fi necesară încuviințarea percheziției domiciliare de către un judecător și în spații aflate dincolo de sfera vieții private sau de familie ori de desfășurarea concretă a unei activități profesionale. S‑a menționat chiar că ne‑am afla în prezența unei erori de reglementare^[18]. Având în vedere că nu există o protecție penală a spațiului (chiar delimitat) care nu este destinat desfășurării unei activități domestice și nici nu are legătură cu desfășurarea vieții profesionale, opțiunea legiuitorului român a făcut ca noțiunea de domiciliu din punct de vedere procesual penal să fie mai amplă decât aceea care rezultă din elementele de drept penal. 

Această concepție, mult mai largă inclusiv decât ceea ce a stabilit Curtea Euro­peană a Drepturilor Omului în deciziile sale^[19], poate conduce la anumite confuzii și dificultăți de interpretare, în doctrină apărând uneori controverse. Spre exemplu, uneori s‑a ajuns la ideea că este necesară încuviințarea judecătorului dacă s‑ar inten­ționa efectuarea de căutări într‑o parcelă de ogor pe care proprietarul a marcat‑o cu țăruși^[20]. Alteori însă, s‑a precizat că prin marcarea cu țăruși nu se poate vorbi despre o delimitare, dându‑se exemple de spații delimitate o grădină sau o livadă împrejmuite, un teren agricol ori o pădure, delimitate prin gard^[21].

Definiția din Codul de procedură penală păcătuiește esențial pentru că face referire la persoane fizice sau juridice în loc să aibă în vedere protecția vieții private sau profesionale. 

Astfel, dacă am interpreta literal textul de lege, am putea ajunge la concluzia (evident, greșită) că inclusiv pentru căutarea unor mijloace de probă într‑un parc public împrejmuit cu un gard ar fi nevoie de încuviințarea unei percheziții de la un judecător, întrucât parcul aparține unei persoane juridice – statul, o unitate admi­nistrativ‑teritorială sau altă persoană juridică de drept public. Totuși, având în vedere că, pe de o parte, accesul în parc este permis tuturor persoanelor, iar, pe de altă parte, nu s‑ar putea susține că în zonele publice persoana juridică ar desfășura o activitate profesională, o asemenea soluție ar fi eronată și vădit excesivă. Evident, este însă necesar un mandat de percheziție domiciliară pentru locurile delimitate din parc unde se desfășoară activități profesionale (magazine, restaurante sau alte puncte de lucru). 

De asemenea, în mod clasic, este acceptat că spațiile comune ale unui imobil (căi de acces, scări, lift) nu intră în noțiunea de domiciliu și nu fac obiectul protecției penale. Totuși, în raport cu definiția din Codul de procedură penală, s‑ar putea pune în discuție, în anumite situații concrete, necesitatea unei încuviințări a unei per­cheziții domiciliare inclusiv cu privire la aceste spații, având în vedere delimitarea și folosința în coproprietate.

În acest context, trebuie să acceptăm că, deși a folosit nefericita sintagmă „spațiu delimitat în orice mod care aparține sau este folosit de o persoană fizică sau juri­dică”, legiuitorul a dorit să exprime ideea că, prin modalitatea de demarcare, per­soana căreia îi aparține sau folosește spațiul a vrut să lase să se înțeleagă că nu permite pătrunderea unor persoane străine în locul respectiv.

Din această perspectivă, sunt de părere că rămân valabile aspectele menționate în doctrina mai veche, în interpretarea dispozițiilor din Codul de procedură penală din 1968, și anume că percheziția domiciliară se poate efectua și în spații deschise, dar într‑o asemenea situație terenurile trebuie să fie clar delimitate, de obicei îngrădite (s.n.) și să aparțină persoanei percheziționate sau să fie folosite exclusiv de aceasta ori împreună cu un număr limitat de persoane. Dacă locul este neîngrădit sau de acces general (cum ar fi un teren agricol, un loc de veci într‑un cimitir, o vie), ar fi impropriu a se considera activitatea de descoperire a unor mijloace de probă ca percheziție^[22]. 

De aceea, deși art. 157 face referire nu doar la percheziția domiciliară, ci și la percheziția bunurilor aflate într‑un domiciliu, dacă se intenționează doar perchezi­țio­narea unui autoturism aflat într‑o parcare publică prevăzută cu bariere în scopul plății unei taxe (aspect care ar putea conduce spre ideea de existență a unei deli­mitări), apreciez că nu este necesară încuviințarea unei percheziții domiciliare de către judecător, întrucât este un spațiu cu acces general. Evident, situația nu este aceeași dacă autoturismul se află parcat într‑o curte, într‑o asemenea situație fiind necesară încuviințarea percheziției domiciliare, chiar dacă se are în vedere numai percheziționarea autoturismului. 

În doctrină s‑a arătat că acolo unde spațiul nu este delimitat nu se va proceda la efectuarea unei percheziții domiciliare, ci la o cercetare la fața locului^[23]. Fiind de acord cu ideea că într‑o atare situație se poate efectua o cercetare la fața locului, trebuie observat că, din punct de vedere practic, pot fi folosite, în alternativă, procedeul probatoriu al ridicării de obiecte și înscrisuri (art. 170 C.proc.pen.) sau procedeul ridicării silite de obiecte și înscrisuri (art. 171 C.proc.pen.). 

În concluzie, de lege lata, apreciez că percheziția domiciliară trebuie încuviințată de către un judecător:
– în orice spațiu unde locuiește efectiv o persoană, indiferent unde se află acesta și indiferent dacă a fost realizat destinația de a fi locuit;
– în orice spațiu construit cu destinația de a fi locuit, chiar dacă nu locuiește efectiv nicio persoană;
– în orice dependință a unui spațiu în care locuiește o persoană sau construit cu destinația de a fi locuit, chiar și în ipoteza în care percheziția s‑ar efectua numai în dependință, nu și în spațiul efectiv locuit;
– în orice spațiu împrejmuit, aferent spațiului locuit sau construit cu destinația de a fi locuit;
– în sediul unei persoane juridice;
– în orice spațiu delimitat unde se desfășoară o activitate profesională;
– în orice alt spațiu delimitat în orice mod care aparține sau este folosit de o persoană fizică sau juridică, cu condițiile ca spațiul respectiv să fie clar delimitat, să aparțină sau să fie folosit exclusiv de o persoană ori împreună cu un număr limitat de persoane și să nu permită un acces general;
– atunci când se intenționează doar percheziționarea unui obiect care se află într‑unul dintre spațiile menționate mai sus.

§4. Relația cu alte procedee probatorii

4.1. Relația cu cercetarea la fața locului

Având în vedere modalitatea defectuoasă de reglementare a cercetării la fața locului, în practică, aparent pot apărea probleme în situația în care se efectuează cercetarea la fața locului într‑un domiciliu, punându‑se problema dacă, în anumite contexte, nu ar trebui obținut un mandat de percheziție domiciliară^[24].

Totuși, dificultățile practice intervin destul de rar, deoarece de cele mai multe ori cercetările la fața locului se desfășoară nu la domiciliile făptuitorilor, ci în locuințele persoanelor vătămate, cu consimțământul acestora. În acest context, persoanele vătămate nu ar avea motive să invoce vreo nelegalitate, iar dacă invocarea s‑ar reali­za de către suspect sau inculpat, o atare cerere ar trebui să fie respinsă, deoarece nu a avut loc o ingerință în viața privată a acestuia. 

Pornind de la o speță^[25] în care organele de urmărire penală, observând urme de natură biologică de culoare brun‑roșcată^[26] pe exteriorul ușii de acces în aparta­ment, au forțat ușa și au pătruns ulterior în locuință, ridicând apoi din interior unele obiecte care aveau legătură cu cauza, în doctrină s‑a arătat că, „atâta timp cât organele de urmărire penală nu caută obiecte sau înscrisuri necesare soluționării cauzei, ci pur și simplu ridică mijloace de probă aflate la vedere nu ne aflăm în pre­zența unei percheziții. Ridicarea instrumentului folosit la comiterea crimei, ridicarea unor obiecte pe care sunt urme de sânge, ridicarea unor obiecte care se bănuiește că au amprentele autorului faptei (de exemplu, în apartament au fost găsite două pahare folosite recent, au fost găsite mucuri de țigară, iar victima nu fuma etc.) sunt activități circumscrise cercetării la fața locului. A accepta concluzia instanței potrivit căreia atât timp cât locul verificat reprezintă domiciliul unei persoane nu sunt aplicabile dispozițiile referitoare la cercetarea la fața locului poate conduce la niște concluzii absurde. (…) Considerăm că doar în măsura în care organul de urmărire penală apreciază că există posibilitatea ca în casă să se afle și alte bunuri care ar putea constitui mijloace de probă (de exemplu, se impune scotocirea prin dulapuri, prin șifonier, prin sertare) și care nu se află la vedere, se impune a se solicita autorizarea unei percheziții”^[27].

Ideea că cercetarea la fața locului poate fi efectuată și într‑un domiciliu este corectă, însă nu pot să fiu de acord cu opinia că diferențierea între cercetarea la fața locului și percheziția domiciliară trebuie făcută în raport cu criteriul posibilității de căutare a obiectelor sau urmelor. 

Orice cercetare la fața locului implică și o inerentă activitate de căutare. Ar fi absurd să acceptăm că cercetarea la fața locului în spații deschise poate implica o căutare, iar cercetarea la fața locului într‑un domiciliu ar trebui redusă la ridicarea obiectelor și urmelor aflate la vedere. O asemenea concluzie ar putea conduce spre ipoteze practice paradoxale. Spre exemplu, potrivit acestei teorii, în situația în care organele judiciare ar observa existența unor urme de sânge din holul apartamen­tului până la ușa bucătăriei (care este închisă sau chiar întredeschisă, dar fără un unghi de vizibilitate suficient de bun), ar putea efectua cercetarea la fața locului și ridica urmele de sânge doar din hol, nu și pe cele din bucătărie, deoarece acestea nu sunt „la vedere”. Mai mult decât atât, este dificil de stabilit ce înseamnă urme „la vedere”, deoarece nu toate urmele care rezultă din săvârșirea unei infracțiuni sunt vizibile cu ochiul liber. Ar însemna că pentru urmele biologice percepute în mod direct de către organul judiciar s‑ar efectua cercetarea la fața locului, iar pentru cele nevizibile, dar aflate în același loc și care ar putea fi descoperite cu ajutorul apara­turii tehnice, este necesar un mandat de percheziție domiciliară?

În practică, cele mai multe cercetări la fața locului într‑un domiciliu se realizează în locuințele unor victime ale infracțiunilor. În cvasitotalitatea cazurilor acestea sunt interesate să colaboreze cu organele judiciare. În consecință, nu numai că nu con­testă efectuarea cercetării la fața locului, ci sprijină desfășurarea acestei activități prin deschiderea încăperilor, dulapurilor, sertarelor, indicarea unor eventuale bu­nuri sustrase și a locurilor unde s‑au aflat acestea. În mod evident, într‑o asemenea situație nu trebuie pusă problema efectuării unei percheziții domiciliare, pentru că activitățile de căutare sunt realizate cu acordul și împreună cu persoana care folosește spațiul.

De aceea, spre deosebire de percheziția domiciliară, cercetarea la fața locului într‑un domiciliu gravitează, din punct de vedere procedural, în jurul valorii consim­țământului exprimat de persoana la care se efectuează procedeul probatoriu. Cer­ce­tarea la fața locului într‑un domiciliu se face întotdeauna cu acordul acesteia, deși, din păcate, legea nu cere un asemenea acord. În situația lipsei acestui acord, în practică se solicită emiterea unui mandat de percheziție domiciliară. În ceea ce privește percheziția domiciliară, aceasta nu se poate efectua în nicio împrejurare cu consimțământul persoanei care folosește spațiul, fiind necesară întotdeauna emiterea unui mandat de percheziție domiciliară.

Așa cum am mai arătat și cu alt prilej, fără o modificare legislativă aceste pro­ble­me vor rămâne într‑o zonă de controversă, cel puțin din punct de vedere teore­tic^[28].

Poate că România ar trebui să se inspire din legislațiile mai coerente ale altor state. Iar cel mai la îndemână este exemplul Republicii Moldova, care reglemen­tează efectuarea cercetării la fața locului într‑un domiciliu sau o încăpere pe baza acordului scris al celui care folosește spațiul^[29]. 

În continuare, voi face referire la alte diferențe de ordin practic și legislativ între cele două procedee probatorii analizate. 

În ceea ce privește stadiul urmăririi penale în care se efectuează, trebuie obser­vat că cercetarea la fața locului este o activitate care, de regulă, reclamă urgență, desfășurându‑se, în practică, de cele mai multe ori imediat după sesizarea unei infracțiuni, fiind primul procedeu probatoriu desfășurat în cauză. Percheziția domiciliară se desfășoară mai degrabă la un moment al urmăririi penale (mai rar, al cercetării judecătorești) în care au fost efectuate deja alte acte de urmărire penală (audieri, interceptări de convorbiri telefonice etc) din care a reieșit necesitatea căutării unor urme sau obiecte stabilite, ce pot constitui mijloace de probă.

În ceea ce privește momentul din zi în care se pot realiza, cercetarea la fața locului, spre deosebire de percheziție (care poate începe doar între orele 6‑20, cu excepția situației unei infracțiuni flagrante sau atunci când se desfășoară într‑un local public), poate începe la orice oră, deci inclusiv noaptea.

Referitor la scop, cercetarea la fața locului are în vedere determinarea sau clari­ficarea unor împrejurări de fapt. Prin comparație, percheziția vizează descoperirea și strângerea probelor, conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau prinderea suspectului ori inculpatului. În realitate, în ceea ce privește descoperirea probelor și conservarea urmelor, scopul efectuării este similar, deoarece și determinarea sau clarificarea unor împrejurări de fapt are în vedere tot obținerea de mijloace de probă. 

În raport cu obiectele sau urmele căutate, cercetarea la fața locului presupune, în principiu, căutarea unor urme ale infracțiunii fără a se cunoaște dinainte care sunt acestea, întrucât, de regulă, cercetările abia au fost declanșate, efectuându‑se, în acest sens, o multitudine de activități de sorginte criminalistică. Prin excepție, pot exista situații în care obiectele sau urmele căutate sunt cunoscute anterior – spre exemplu, în urma unor investigații sau chiar a unor audieri desfășurate în paralel. Pe de altă parte, în ceea ce privește percheziția, în principiu, obiectele sau urmele trebuie cunoscute, măcar în mare, de organul judiciar înainte de a solicita emiterea mandatului de percheziție, deoarece art. 158 alin. (7) lit. i) C.proc.pen. prevede că încheierea instanței și mandatul de percheziție trebuie să cuprindă inclusiv indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziționat. De asemenea, art. 159 alin. (8) teza a II‑a arată că percheziția nu se mai efectuează dacă obiectele indicate în mandat sunt predate. În situația percheziției se efectuează mai degrabă activități de căutare propriu‑zisă a urmelor sau obiectelor și mai puține activități care țin de tehnica criminalistică.

Ca modalitate de căutare, în ceea ce privește cercetarea la fața locului nu există niciun fel de referire la modalitatea în care se poate realiza căutarea probelor, ci se specifică doar că procesul‑verbal trebuie să conțină descrierea amănunțită a situa­ției locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă [art. 195 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.]. Așa cum am văzut, din cauza modului defectuos de redactare, s‑a pus inclusiv problema dacă procedeul probatoriu ar putea implica o căutare sau ar trebui să se rezume la obiectele aflate „la vedere”. Pe de altă parte, în ceea ce privește per­cheziția, se specifică expres că organul judiciar care o efectuează are dreptul să deschidă, prin folosirea forței, încăperile, spațiile, mobilierul și alte obiecte în care s‑ar putea găsi obiectele, înscrisurile, urmele infracțiunii sau persoanele căutate, în cazul în care posesorul acestora nu este prezent sau nu dorește să le deschidă de bunăvoie. La deschiderea acestora, organele judiciare ce efectuează percheziția trebuie să evite daunele nejustificate [art. 159 alin. (12) C.proc.pen.].

În ceea ce privește posibilitatea efectuării concomitente a unor acte procedu­rale, referitor la cercetarea la fața locului nu există o interdicție legală în acest sens. În schimb, în ceea ce privește percheziția domiciliară, este interzisă efectuarea în același timp a oricăror acte procedurale în aceeași cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziția să participe la efectuarea acesteia, cu excepția situației în care se desfășoară, în aceeași cauză, simultan mai multe percheziții [art. 159 alin. (18) C.proc.pen.].

4.2. Relația cu ridicarea de obiecte

Din punct de vedere practic, se poate pune întrebarea când se va recurge la ridicarea de obiecte și când se va recurge la o percheziție?

În doctrină s‑a arătat că actul procedural al ridicării de obiecte sau înscrisuri este o activitate care se deosebește de percheziție prin aceea că presupune cunoașterea atât a înscrisurilor sau a obiectelor care au legătură cu cauza penală, cât și a locului unde acestea se găsesc^[30].

Deși ideea exprimată este, în general, corectă, trebuie observat însă că nu poate fi valabilă în toate situațiile, deoarece există cazuri în care organele judiciare cunosc foarte exact bunul căutat și locul unde se află acesta (spre exemplu, pe baza unei declarații a unui martor care indică în mod precis că bunul sustras se află în locuința unei anume persoane) și totuși efectuează în cauză o percheziție domiciliară. 

De aceea, trebuie făcută precizarea că opțiunea organelor de urmărire penală de a recurge la un procedeu probatoriu sau la celălalt nu este determinată de criterii legale, ci de considerente care țin de tactica efectuării urmăririi penale, prin rapor­tare la situația concretă a fiecărei cauze. De exemplu, nu se va recurge la solicitarea de predare de obiecte și înscrisuri atunci când între făptuitor și persoana de la care se solicită obiectele sau înscrisurile există anumite legături (rudenie, prietenie, conivență infracțională) din care s‑ar putea presupune că bunurile nu ar fi predate (cu riscul chiar de a fi ascunse). În aceste situații se va proceda în mod direct la solicitarea încuviințării unei percheziții. Trebuie precizat că legea nu condiționează încuviințarea unei percheziții domiciliare de o solicitare, anterioară cererii formulate de procuror, de predare de bunăvoie a bunurilor.

Pe de altă parte, în ceea ce privește problema diferențierii dintre percheziția domiciliară și procedeul probatoriu al ridicării silite de obiecte sau înscrisuri, trebuie observat că ridicarea silită de obiecte sau înscrisuri nu poate avea loc într‑un domiciliu sau sediu profesional. 

În orice situație în care, în urma unei evaluări premergătoare alegerii unui anume procedeu probatoriu, organul de urmărire penală ajunge la concluzia că un bun nu ar fi predat de bunăvoie de cel care îl deține, cât timp bunul se află într‑un spațiu privat (domiciliu sau sediu profesional) se va solicita încuviințarea unei percheziții domiciliare. Nu are relevanță dacă activitatea de ridicare a bunului ar implica o activitate de căutare prealabilă sau dacă bunul se află la vedere (spre exemplu, calculatorul unui funcționar dintr‑o instituție, documentele din arhivă sau registrul de intrări/ieșiri). 

Ca atare, ridicarea silită de obiecte sau înscrisuri are în vedere situația în care un bun nu se află într‑un domiciliu sau un sediu profesional și nu există un consimță­mânt de predare al deținătorului [art. 171 alin. (1) C.proc.pen.: „dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie”]. Spre exemplu, cazul unui autoturism căutat de organele de urmărire penală, oprit de poliție în trafic, dar pe care șoferul refuză să îl predea de bunăvoie; sau, alt exemplu, cazul unui autoturism abandonat pe o stradă, folosit anterior la săvârșirea unei infracțiuni. Întrucât, în ambele exem­ple de mai sus, nu există un consimțământ de predare, procedeul probatoriu este acela al ridicării silite de obiecte și înscrisuri. Dacă însă s‑ar solicita și ar exista un consimțământ de predare, procedeul probatoriu ar fi fost acela al ridicării (simple) de obiecte și înscrisuri. Desigur, în cazurile de mai sus, dacă vor fi consi­derate necesare, ulterior ridicării silite pot fi efectuate și alte procedee probatorii, cum ar fi acela al percheziției vehiculului. 

Din punctul meu de vedere, este greșit să se afirme că uneori procedeul proba­toriu al ridicării de obiecte se realizează prin intermediul procedeului probatoriu al percheziției. În realitate, ridicările unor obiecte cu prilejul percheziției sau cercetării la fața locului reprezintă activități distincte, aferente procedeelor probatorii men­ționate, care nu trebuie confundate cu procedeele probatorii ale ridicării de obiecte sau înscrisuri sau ridicării silite de obiecte și înscrisuri. 

Când se ridică bunuri cu prilejul unei percheziții sau unei cercetări la fața locului nu sunt aplicabile dispozițiile de la ridicarea silită de obiecte și înscrisuri. Dacă am accepta prin absurd o asemenea idee, ar trebui ca, în aceste situații, organul judiciar să îl întrebe pe posesor dacă este de acord cu ridicarea acestuia, iar în lipsa acordului să dispună ridicarea silită. Or, un asemenea acord nu este cerut de legiuitor, ci bunul se ridică întrucât este necesar efectuării cercetărilor, fiind consemnat în proce­sul‑ver­bal. Ridicările unor obiecte de la o percheziție sau o cercetare la fața locului nu reprezintă procedee probatorii distincte, ci activități de executare a procedeului probatoriu al percheziției sau al cercetării la fața locului. De aceea, poate că ar fi fost de dorit ca legiuitorul să folosească termeni diferiți, pentru evitarea creării unor confuzii. 

4.3. Relația cu percheziția corporală

În cauza Cacuci și S.C. Virra Cont Pad S.R.L împotriva României^[31], Curtea Euro­peană a Drepturilor Omului s‑a pronunțat în legătură cu efectuarea unei percheziții corporale cu prilejul punerii în aplicare a unui mandat de percheziție domiciliară, emis în mod legal. 

În cauză, un judecător a emis, la solicitarea Ministerului Public, o autorizație de percheziție a domiciliului reclamantei, cu scopul de a descoperi dovezi cu privire la o presupusă infracțiune de fals intelectual. 

La data de 21 octombrie 2004, înainte de efectuarea percheziției domiciliare, reclamanta a fost oprită de un ofițer de poliție, care i‑a spus că avea o autorizație de percheziție a domiciliului său. Ofițerul de poliție i‑a percheziționat apoi geanta, din care a ridicat unele documente personale, inclusiv o agendă de culoare porto­calie conținând diferite numere de telefon. Ulterior, un procuror a intrat în casa reclamantei pentru a desfășura percheziția domiciliară, însoțit de trei ofițeri de poliție.

Curtea a menționat că autorizația de percheziție domiciliară nu conținea motive specifice care să justifice și efectuarea percheziției corporale și, pe de altă parte, inclusiv procurorul prezent la percheziție a omis să definească scopul și întinderea percheziției corporale: „Curtea reiterează că referirea la legea relevantă în termeni generali nu poate înlocui o autorizație concretă a unei percheziții care să delimiteze scopul și domeniul său de aplicare. Prin urmare, Curtea consideră că percheziția genții reclamantei, care a inclus confiscarea unei agende de culoare portocalie, nu a fost însoțită de garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor. În plus, deși acceptă că anumite situații de urgență, cum ar fi existența unor motive de siguranță concrete, pot solicita ca măsuri speciale, inclusiv percheziții corporale la fața locului, să fie luate de către autoritățile responsabile de anchetă la începutul unei percheziții domiciliare, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun argument convin­gător care să dovedească existența unor astfel de motive. Curtea concluzionează că, având în vedere considerațiile de mai sus și în absența unei decizii adaptate cazului reclamantei care să fi indicat în mod clar scopul și aria de percheziție corporală, ingerința în dreptul reclamantei la viața privată nu a fost prevăzută de lege în sensul articolului 8 din Convenție”.

În esență, ceea ce trebuie să se rețină din motivarea Curții Europene a Dreptu­rilor Omului, prin adaptarea la cerințele practice din dreptul intern, este că, atunci când se efectuează o percheziție corporală în contextul unei percheziții domiciliare, organele de urmărire penală trebuie să consemneze în procesul‑verbal de efectuare a percheziției corporale scopul și întinderea percheziției corporale. În situația în care percheziția corporală este dispusă anterior printr‑o ordonanță emisă de organul de urmărire penală, scopul și întinderea percheziției vor fi consemnate în acest act de urmărire penală. 

4.4. Relația cu percheziția unui vehicul

Art. 157 alin. (1) C.proc.pen. se referă la „percheziția domiciliară sau a bunurilor aflate în domiciliu”, prin urmare, atunci când vehiculul se află într‑un domiciliu, așa cum este definit de art. art. 157 alin. (2) C.proc.pen., nu este suficientă dispoziția organelor de urmărire penală, ci trebuie obținut un mandat de percheziție domi­ciliară. Deci, dacă vehiculul se află într‑o curte, este necesară încuviințarea judecă­torului chiar și în cazul în care s‑ar dori numai percheziționarea acestuia, nu și a altor obiecte existente în domiciliu. Dacă vehiculul se află într‑un garaj situat în afara unei curți, apreciez că ne aflăm tot în situația prevăzută de art. 157 alin. (2) C.proc.pen. referitoare la un spațiu delimitat în orice mod care aparține sau este folosit de o persoană fizică sau juridică. 

Totuși, în măsura în care vehiculul nu aparține celui care folosește domiciliul (spre exemplu, a fost garat cu acordul acestuia, a fost lăsat gaj acestuia etc), apreciez că, în ipoteza în care se vizează numai percheziționarea acestuia, nu este necesar un mandat de percheziție domiciliară dacă există acordul persoanei care folosește domi­ciliul pentru pătrunderea în interior în vederea efectuării procedeului proba­toriu. Într‑o atare situație nu este afectată în niciun fel viața personală, familială sau profesională a persoanei. 

Evident, dacă vehiculul se află în afara curții, nu este necesară încuviințarea judecătorului. Această idee este valabilă și în situația în care, cu prilejul efectuării unei percheziții domiciliare, organele de urmărire penală ar descoperi că persoana căreia îi aparține domiciliul ar avea și un autoturism parcat în afara curții. 

Dacă vehiculul se află într‑un garaj aparținând unei persoane juridice, situația este similară cu aceea a unui garaj aparținând persoanei fizice. 

Dacă vehiculul se află într‑un service, apreciez că percheziția poate fi efectuată fără încuviințarea judecătorului dacă există consimțământul de pătrundere în spațiul respectiv al proprietarului service‑ului și vehiculul nu aparține chiar acestuia, întrucât într‑o asemenea ipoteză nu se încalcă în niciun fel viața personală sau profesională a acestuia. În plus, service‑ul este un loc care, teoretic, este accesibil oricărei persoane. 

Dacă autoturismul se află într‑o parcare publică prevăzută cu bariere, apreciez că nu este necesară obținerea unei încuviințări de la judecător, întrucât este un loc accesibil oricărei persoane, nefiind afectată viața personală, familială sau profesio­nală a vreunei persoane. 

4.5. Relația cu percheziția informatică

De multe ori, obiectele care pot fi supuse unei percheziții informatice sunt ridicate la perchezițiile domiciliare. Totuși, ridicarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice cu prilejul unei percheziții domiciliare nu permite organelor judiciare să procedeze la percheziționarea acestuia în lipsa unui mandat de percheziție informatică emis de judecător.

Teoretic, obținerea mandatului de percheziție domiciliară și obținerea manda­tului de percheziție informatică se pot realiza concomitent, în ipoteza în care organele judiciare cunosc exact datele de identificare ale sistemului informatic sau suportului de stocare aflat în domiciliul ce urmează a fi percheziționat.

Însă, în practică, o asemenea situație se poate întâlni foarte rar. De aceea, mai întâi se efectuează percheziția domiciliară, se ridică bunul căutat și abia ulterior este sesizat judecătorul în vederea încuviințării mandatului de percheziție informatică în baza căruia va fi efectuat procedeul probatoriu al percheziției informatice.

4.6. Relația cu reconstituirea

Relația dintre percheziția domiciliară și reconstituire necesită discuții în situația în care reconstituirea s‑ar desfășura într‑un domiciliu. Potrivit art. 193 C.proc.pen., reconstituirea se realizează pentru verificarea și precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru soluționarea cauzei.

După cum se poate lesne observa, scopul efectuării reconstituirii este acela de a verifica anumite aspecte rezultate din alte mijloace de probă administrate în cauză. Cu toate că, în mod tradițional, specificul reconstituirii nu are legătură cu ridicarea unor bunuri, legiuitorul nu a exclus o asemenea activitate, din moment ce dispozi­țiile art. 195 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. fac referire la menționarea în procesul‑verbal inclusiv a obiectelor ridicate. Într‑o atare situație, ridicarea are loc prin efectuarea reconstituirii, nefiind necesară obținerea suplimentară a unui mandat de percheziție domiciliară. 

Una dintre problemele care pot fi discutate este dacă, în caz de refuz al persoanei în domiciliul căreia urmează să se efectueze reconstituirea de a permite organului judiciar să realizeze procedeul probatoriu, s‑ar putea emite în acest scop un mandat de percheziție domiciliară. Deși art. 157 C.proc.pen. nu vizează în mod concret o asemenea ipoteză, cred că răspunsul ar trebui să fie pozitiv, având în vedere că reconstituirea vizează, similar percheziției, descoperirea și strângerea unor probe, chiar dacă, în acest context, probele sunt obținute prin verificarea, la locul săvârșirii infracțiunii sau în alt loc care are legătură cu săvârșirea infracțiunii, a unor situații de fapt rezultate din administrarea anterioară a altor mijloace de probă. 

§5. Delimitarea de unele activități desfășurate în afara procesului penal

5.1. Delimitarea de activitățile de pătrundere polițienească într‑un domiciliu

Potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (2) Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, republicată^[32], polițistul este îndreptățit să pătrundă, în orice mod, într‑o locuință sau într‑un spațiu delimitat ce aparține ori este folosit de o persoană fizică sau juridică, fără consimțământul acesteia sau al reprezentan­tului legal, pentru:
a) a salva viața sau integritatea corporală a unei persoane, dacă există indicii că în acel spațiu este o persoană aflată în pericol;
b) a preveni răspândirea unei epidemii, dacă există indicii că în acel spațiu este o persoană decedată;
c) a prinde autorul unei infracțiuni flagrante, comisă prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante, prin violență, ori de către o persoană mascată, deghizată sau travestită, dacă există indicii că acesta se află în acel spațiu;
d) a prinde autorul unor acte de terorism, dacă există indicii că acesta se află în acel spațiu.

Potrivit art. 52 alin. (3) din lege, pătrunderea se poate realiza inclusiv prin folosirea forței:
a) dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistență armată sau alte tipuri de violență ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor;
b) în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările polițistului de a pătrunde în acel spațiu.

În conformitate cu dispozițiile art. 52 alin. (6) din lege, în situația în care este necesară luarea unor măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă, polițistul este îndreptățit să îndepărteze temporar persoanele din spațiul respectiv sau să solicite acestora să rămână pe loc până la identificarea lor.

Aceste activități nu sunt de natură procesual‑penală^[33] și nici nu fac obiectul supravegherii pe care procurorul o realizează față de organele de cercetare penală, acesta fiind motivul pentru care polițistul este obligat, în conformitate cu art. 52 alin. (4) din lege, să raporteze șefului ierarhic^[34]. Totuși, așa cum am subliniat și cu alt prilej^[35], cât timp pătrunderea în domiciliu a fost legală, după efectuarea activi­tăților în scopul cărora s‑a intrat, organele de urmărire penală au obligația de a efectua cercetarea locului faptei sau percheziția domiciliară în vederea desco­peririi mijloacelor de probă necesare procesului penal. Chiar dacă aceste dispoziții legale au fost redactate cu destulă stângăcie, folosirea termenilor de conservare, ridicare sau mijloace de probă conduce spre ideea posibilității efectuării cercetării la fața locului sau percheziției domiciliare, ca procedee probatorii în procesul penal. Pe de altă parte, reglementarea este insuficientă, deoarece nu acoperă toate situațiile care se pot ivi în practică, sfera de aplicare fiind limitată doar la anumite infracțiuni flagrante și numai atunci când există indicii că în domiciliu se află autorul infrac­țiunii. 

Dispoziții asemănătoare se regăsesc și în Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, republicată^[36]. Astfel, potrivit art. 29 alin. (2) din lege, pentru verificarea sesizărilor privind violența domestică și în scopul obținerii de probe cu privire la aspectele ce fac obiectul sesizării, polițiștii au dreptul de a pătrunde în domiciliul sau reședința oricărei persoane fizice, fără acordul acesteia, precum și în sediul oricărei persoane juridice, fără acordul reprezentantului legal al acesteia, dacă sesizarea indică în mod expres că actele de violență domestică au loc sau au avut loc în spațiile respective. Potrivit art. 29 alin. (3), polițiștii pot folosi forța și mijloacele din dotare, în mod adecvat și proporțional, pentru a pătrunde în spațiile menționate.

5.2. Delimitarea de alte forme de pătrundere într‑un domiciliu

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a analizat și a constatat constituțio­nalitatea unor prevederi legale referitoare la dreptul reprezentanților unor autorități sau instituții publice de a pătrunde în spații private, aspect în legătură cu care am făcut referire și cu alt prilej^[37].

În mod evident, aceste activități nu intră în sfera procesual‑penală și nu trebuie confundate cu procedeul probatoriu al percheziției domiciliare și nici cu procedeul probatoriu al cercetării la fața locului, prevăzute de Codul de procedură penală.

În acest sens, Curtea s‑a pronunțat cu privire la dreptul inspectorilor de muncă de a avea acces liber în sediul persoanei juridice și în orice alt loc de muncă organizat de aceasta fără nicio încuviințare și fără nicio avizare^[38], cu privire la efectuarea cercetării la fața locului de organele fiscale^[39], cu privire la puterile de control și inves­tigație ale Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare^[40] sau ale Consiliului Concu­renței^[41]. Spre exemplu, s‑a decis, în ceea ce privește dreptul organelor fiscale de a pătrunde într‑un spațiu privat, că „ingerința în dreptul fundamental referitor la inviola­bilitatea domiciliului, prin pătrunderea funcționarilor împuterniciți de orga­nul fiscal pentru a efectua o cercetare la fața locului, precum și a experților folosiți pentru această acțiune și intrarea acestora pe terenuri, în încăperi și în orice alte incinte, este justificată de interesul fiscal, scopul reglementării criticate fiind unul legitim, și anume efectuarea unei cercetări la fața locului pentru a se face constatări în interes fiscal. (…) Totodată, Curtea nu poate primi susținerile autoarei excepției, potrivit cărora controlul fiscal realizat de organele fiscale trebuie asimilat noțiunii de percheziție prevăzute de Codul de procedură penală și, prin urmare, trebuie dispusă de judecător”^[42]. De asemenea, a fost constatată constituționali­ta­tea art. 5 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fis­cale^[43], care incriminează infracțiunea de împiedicare, sub orice formă, a organelor com­petente de a intra, în condițiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale^[44].

§6. Condițiile pentru încuviințare

6.1. Cadrul legal

Din modul în care este redactat, art. 157 alin. (1) C.proc.pen. reprezintă cadrul general al condițiilor stabilite de legiuitor pentru dispunerea percheziției domi­ci­liare. O reglementare specifică a condițiilor în care se dispune percheziția domi­ciliară în cursul fazei de judecată se află în dispozițiile art. 158 alin. (11) C.proc.pen. De asemenea, există reglementări specifice condițiilor percheziției domiciliare și în ceea ce privește procedura dării în urmărire.

Comparativ cu Codul de procedură penală din 1968, reglementarea intrată în vigoare anul 2014 extinde, prin intermediul art. 157 alin. (1) C.proc.pen., sfera situa­țiilor în care este posibilă efectuarea unei percheziții domiciliare, prin adăugarea unor cazuri noi – conservarea urmelor infracțiunii, respectiv prinderea suspectului sau inculpatului. 

Cu toate acestea, textul de lege nu reprezintă un progres, pentru că, pe de o parte, activitatea de conservare a urmelor infracțiunii nu este specifică percheziției domiciliare. Nu este foarte clar motivul pentru care legiuitorul a inclus în obiectul percheziției domiciliare ipoteza conservării urmelor săvârșirii unei infracțiuni. De altfel, în doctrină și în practica judiciară comentarea acestui caz este ignorată. În locul său, poate și‑ar fi găsit o eficiență practică reglementarea percheziției domi­ciliare în scopul identificării bunurilor care pot face obiectul unor măsuri asigurătorii.

Pe de altă parte, nu este justificată lărgirea ariei percheziției în vederea prinderii suspectului sau inculpatului, din moment ce această activitate poate fi realizată și prin emiterea unui mandat de aducere în vederea pătrunderii într‑un domiciliu, iar în ceea ce privește procedura dării în urmărire există dispoziții speciale în acest sens. 

Reglementarea nu excelează nici prin claritate: pentru încuviințarea percheziției domiciliare, legiuitorul impune întrunirea unei condiții constând în două ipoteze alternative, la care trebuie adăugată o altă condiție, compusă, la rândul ei, din alte trei ipoteze alternative. Cu privire la cea de a doua condiție, în doctrină s‑a mențio­nat că ea vizează utilitatea sau caracterul necesar al procedeului probatoriu^[45]. 

Astfel, potrivit logicii legiuitorului, cazurile de încuviințare ar fi în număr de șase:
– există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană și se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea și strân¬gerea probelor cu privire la această infracțiune;
– există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană și se presupune că percheziția poate conduce la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii;
– există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană și se presupune că percheziția poate conduce la prinderea suspectului ori inculpatului;
– există o suspiciune rezonabilă cu privire la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune și se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probelor cu privire la această infracțiune;
– există o suspiciune rezonabilă cu privire la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune și se presupune că percheziția poate conduce conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii;
– există o suspiciune rezonabilă cu privire la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune și se presupune că percheziția poate conduce la prinderea suspectului ori inculpatului.

După cum lesne se poate observa, prin această logică încâlcită de redactare s‑a ajuns la judecăți tautologice (cazul al patrulea) sau la variante paradoxale, imposibil de întâlnit din punct de vedere practic (cazul al șaselea). De aceea, cred că, într‑o construcție mult mai clară, prima condiție nu ar fi trebuit să aibă în vedere cele două variante alternative, ci să se refere, în mod simplu, la o singură ipoteză, care le include pe cele două, aceea a suspiciunii rezonabile că a fost săvârșită o infracțiune.

6.2. Prima condiție. Suspiciunea rezonabilă în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană sau cu privire la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune

După cum am arătat anterior, ipoteza presupunerii rezonabile în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană și ipoteza presupunerii rezonabile cu privire la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune ar fi putut fi subsumate de legiuitor într‑o singură variantă, aceea a suspiciunii rezonabile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, cu atât mai mult cu cât unele aspecte rezul­tate din acestea se regăsesc și în ipotezele alternative ale celei de a doua con­diții (cum este aceea a presupunerii că percheziția poate conduce la descoperirea și strân­gerea probelor).

În literatura de specialitate s‑a arătat că această condiție are în vedere două ipoteze diferite: prima, în care urmărirea penală trebuie efectuată in personam, obiectivul urmărit fiind și acela al prinderii suspectului sau inculpatului, iar cea de a doua în care începerea urmăririi penale poate fi dispusă și numai in rem, obiectivele urmărite fiind descoperirea și strângerea probelor cu privire la această infracțiune sau conservarea urmelor infracțiunii^[46].

Cred însă că această opinie, pornită, foarte probabil, din dorința de a da un sens cât mai logic exprimării nefericite pe care a avut‑o legiuitorul în art. 157 C.proc.pen., excedează voinței acestuia. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere, în prima ipoteză, existența unui suspect sau inculpat în cauză, fie ar fi trebuit să se exprime ca atare, fie să facă referire cel puțin la dispozițiile care prevăd continuarea urmăririi penale față de o persoană. De asemenea, trebuie observat că există diferențe esențiale între exprimarea din art. 157 (există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană) și aceea din art. 305 alin. (3) C.proc.pen. [probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s‑a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1)]. După cum lesne se poate observa, la percheziția domiciliară nu se face referire la existența unor probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă, inclusiv autorul citat mai sus arătând că legiuitorul nu a impus o asemenea condiție^[47], apre­cierea organului judiciar putându‑se baza și pe simple date sau informații. Pe de altă parte, pentru continuarea urmăririi penale se face referire la o anumită persoană, ceea ce înseamnă o clarificare asupra persoanei care a săvârșit infracțiu­nea. Totoda­tă, percheziția domiciliară este posibilă și în situația existenței unora dintre cazurile de la art. 16 alin. (1) C.proc.pen., spre exemplu, cazul în care persoana care a săvârșit infracțiunea nu are discernământ. 

În acest context, cred că diferența dintre cele două ipoteze alternative ale primei condiții este că prima se referă la percheziția care este efectuată la făptuitor, suspect sau inculpat, în timp ce a doua se referă la o persoană care nu a participat la săvârșirea infracțiunii. Legiuitorul a vrut să sublinieze astfel că percheziția poate fi efectuată și la persoane care nu au comis infracțiunea. 

În concluzie, continuarea urmăririi penale față de un suspect ori punerea în mișcare a acțiunii penale este necesară numai când prima condiție este corelată cu condiția a doua a ipotezei referitoare la presupunerea că va fi prins suspectul sau inculpatul. În rest, este suficientă începerea urmăririi penale in rem. 

Pe lângă începerea urmăririi penale cu privire la faptă, suplimentar, la dosar trebuie să existe și alte elemente din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că s‑a săvârșit o infracțiune de către o persoană sau cu privire la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune. Suspiciunea rezonabilă presupune exis­tența unor fapte sau informații capabile să convingă un observator obiectiv, ceea ce poate fi considerat „rezonabil” depinzând întotdeauna aspectele particulare ale unei cauze^[48]. Nu există nicio cerință ca suspiciunea rezonabilă să rezulte doar din probe, fiind suficientă existența unor date sau informații, aspect care rezultă inclusiv din dispozițiile art. 158 alin. (2) lit. b) C.proc.pen. (referitor la cuprinsul cere­rii for­mu­late de procuror) care fac referire la indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă. În acest context, datele și informațiile pot să rezul­te chiar din actul de sesizare a organelor de urmărire penală sau dintr‑un proces‑verbal de investigații întocmit de organele de poliție. 

6.3. A doua condiție. Presupunerea că se vor descoperi și strânge probe referitoare la urmele infracțiunii

Trebuie observat că legiuitorul folosește expresia presupunere, fără a pune și condiția rezonabilității, ceea ce înseamnă un standard probatoriu mai redus decât acela al suspiciunii rezonabile, acela al unei simple presupuneri. Și această presupu­nere poate rezulta din probe, dar și din date și informații. 

6.4. A doua condiție. Presupunerea că se vor conserva urmele infracțiunii

Așa cum am mai arătat, nu este foarte clar motivul pentru care legiuitorul a ales să includă în obiectul percheziției domiciliare și conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii. De regulă, conservarea urmelor este o activitate anterioară efectuării unor procedee probatorii ca cercetarea la fața locului sau percheziția domiciliară. Este oarecum ilogic să se dispună încuviințarea unei percheziții domiciliare doar pentru conservarea unor urme, deoarece conservarea este inclusă în activitățile de descoperire și strângere a probelor referitoare la urmele infracțiunii.

6.5. A doua condiție. Presupunerea că va fi prins suspectul sau inculpatul

În această situație, în cauză trebuie să se fi dispus continuarea urmăririi penale față de suspect sau punerea în mișcare a acțiunii penale. Nu este obligatoriu însă ca organele judiciare să îi fi adus la cunoștință calitatea de suspect sau de inculpat, mai ales că premisa avută în vedere este aceea că persoana se sustrage de la procesul penal. Nu este obligatorie existența unui mandat de arestare preventivă în lipsă, întrucât ipoteza îl vizează și pe suspect (care nu poate fi arestat preventiv).

Cu privire la această ipoteză alternativă, s‑a arătat în literatura de specialitate că, atunci când percheziția se dispune în scopul prinderii suspectului sau inculpatului, este necesar ca acesta să fi fost dat în prealabil în urmărire, după procedura specială prevăzută în Codul de procedură penală^[49]. Consider greșită această opinie. Deși efectuarea percheziției domiciliare este posibilă și în procedura dării în urmărire, legiuitorul nu a condiționat efectuarea oricărei percheziții domiciliare care vizează căutarea unui suspect sau inculpat de existența anterioară a unui ordin de dare în urmărire. Mai mult, în ceea ce îl privește pe suspect, darea în urmărire poate avea în vedere doar evadarea suspectului reținut, iar în ceea ce îl privește pe inculpat, doar pe inculpatul arestat preventiv în lipsă sau evadat. Cum dispozițiile din art. 157 alin. (1) C.proc.pen. nu fac nicio trimitere la darea în urmărire, ele trebuie inter­pretate în sens larg. Dacă legiuitorul ar fi avut o altă intenție, s‑ar fi referit strict la suspectul sau inculpatul dat în urmărire, și nu la suspect sau inculpat în general. 

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că, înainte de încuviințarea unei perche­ziții domiciliare, trebuie să se verifice dacă nu este suficientă emiterea unui mandat de aducere în condițiile art. 265 alin. (4) C.proc.pen. – cazul în care pentru executarea mandatului este necesară pătrunderea fără consimțământ într‑un domiciliu sau sediu. Din punctul meu de vedere, se va recurge la percheziția domi­ciliară atunci când pe lângă căutarea suspectului sau inculpatului se are în vedere și activitatea de căutare a probelor. 

6.6. Nereglementarea condiției de proporționalitate a percheziției domi­ciliare

În practică, unii judecători de drepturi și libertăți fac referiri separate și la pro­porționalitatea măsurii, ca o condiție a încuviințării, apreciind că dispozițiile art. 156 alin. (2) C.proc.pen., care se referă numai la efectuarea percheziției, sunt aplicabile și în cazul dispunerii acesteia. De asemenea, în literatura de specialitate s‑a arătat că principiul proporționalității trebuie respectat prin prisma jurispru­denței rele­vante a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Totuși, trebuie observat că proporționalitatea nu figurează în concret printre condițiile stabilite de legiuitor pentru dispunerea percheziției domiciliare. De fapt, testul de proporționalitate este inclus în analiza cerințelor procedeului probatoriu – analiza infracțiunii, analiza probelor ori datelor din care reiese presupunerea rezo­nabilă că obiectele ar exista într‑un anumit loc, descrierea locului, descrierea obiec­telor. Cu alte cuvinte, analiza de proporționalitate rezultă în mod implicit, prin analiza aspectelor existente în cererea de încuviințare. 

De aceea, judecătorul care încuviințează cererea de percheziție domiciliară nu are obligația să facă referiri speciale și suplimentare la proporționalitatea încuviin­țării percheziției, ci poate, eventual, să se refere la necesitatea punerii în aplicare a mandatului de percheziție domiciliară fără a se afecta în mod nejustificat dreptul la viață privată al fiecărei persoane care locuiește în locul unde se desfășoară, aspect care reiese cu claritate și din art. 156 alin. (2) C.proc.pen.

6.7. Comentariul art. 158 alin. (11) C.proc.pen.

Articolul menționat restrânge sfera situațiilor în care poate fi dispusă percheziția domiciliară în cursul fazei de judecată. În acest caz legiuitorul a renunțat la ipoteza conservării urmelor săvârșirii infracțiunii, iar în ceea ce îl privește pe inculpat nu s‑a mai referit la căutarea acestuia, ci la punerea în executare a mandatului de arestare preventivă. 

În ceea ce privește căutarea și descoperirea mijloacelor de probă, textul este mult mai clar decât cel din art. 157 alin. (1) C.proc.pen., referindu‑se la cazul în care există suspiciuni rezonabile că în locul unde se solicită efectuarea percheziției există mijloace materiale de probă ce au legătură cu infracțiunea ce face obiectul cauzei.

Aceste diferențe de redactare vizând obiectele căutate, între art. 158 alin. (11) C.proc.pen și art. 157 alin. (1) C.proc.pen., nu au nicio justificare teoretică și cu atât mai puțin practică.

6.8. Condițiile percheziției domiciliare în procedura dării în urmărire

În conformitate cu dispozițiile art. 523 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., în vederea identificării, căutării, localizării și prinderii persoanelor date în urmărire pot fi efec­tuate, în condițiile prevăzute de lege, și percheziții, deci inclusiv percheziții domici­liare. În situația dării în urmărire (care poate interveni în timpul urmăririi penale, camerei preliminare, judecății, dar și în faza de executare) trebuie ca anterior încuviințării unei percheziții domiciliare să fie emis, în mod legal, un ordin de dare în urmărire, în conformitate cu dispozițiile art. 521 alin. (4) C.proc.pen.^[50]

§7. Procedura de încuviințare

7.1. Momentul în care poate fi încuviințată

În general, în practică, perchezițiile se încuviințează și se efectuează în faza de urmărire penală, dar, potrivit art. 158 alin. (1) teza a II‑a C.proc.pen., percheziția poate fi dispusă și în faza de judecată.

Totuși, după admiterea de către Curtea Constituțională a excepției de neconst­i­tu­ționalitate a soluției legislative din cuprinsul art. 345 alin. (1) C.proc.pen., care nu permitea judecătorului de cameră preliminară, în soluționarea cererilor și excep­țiilor formulate ori excepțiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara „oricăror înscrisuri noi prezentate”^[51], apreciez că poate fi dispusă o per­cheziție și în faza de cameră preliminară. Se pot ivi situații practice în care activi­tatea de descoperire și strângere a probelor referitoare la o infracțiune poate să fie corelată cu verificarea legalității administrării probelor sau a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, aspecte care fac obiectul procedurii de cameră preliminară.

Percheziția domiciliară poate să aibă loc și în faza de executare, în situația dării în urmărire a unei persoane față de care s‑a dispus un mandat de executare a unei pedepse privative de libertate, o măsură educativă privativă de libertate, măsura internării medicale sau măsura expulzării, a unei persoane care a evadat din starea legală de deținere ori a fugit dintr‑un centru educativ, centru de detenție sau din unitatea în care executa măsura internării medicale.

Tot relativ la procedura dării în urmărire, percheziția domiciliară poate fi dispusă și în vederea depistării unei persoane urmărite internațional despre care există date că se află în România.

7.2. Competența propunerii măsurii

În faza de urmărire penală, competența propunerii aparține doar procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, printr‑o cerere.

Procurorul care participă la judecată are competența de a propune luarea măsurii în faza de judecată. Atunci când instanța intenționează să ia din oficiu măsu­ra, trebuie să o pună în discuția procurorului, întrucât, potrivit art. 158 alin. (11), art. 158 alin. (2)‑(8) C.proc.pen. se aplică în mod corespunzător. 

Deși nu există un text expres, apreciez că în camera preliminară trebuie aplicată, în mod similar, procedura aferentă fazei de judecată.

Potrivit art. 524 alin. (1) C.proc.pen., în ceea ce privește percheziția domiciliară aferentă procedurii dării în urmărire, propunerea se face printr‑o cerere formulată de către procurorul care supraveghează activitatea organelor de poliție care efec­tuea­ză urmărirea persoanei date în urmărire. Potrivit art. 524 alin. (2), dispozițiile art. 157‑160 C.proc.pen. se aplică în mod corespunzător.

În concluzie, cererea prin care se propune luarea măsurii percheziției domiciliare aparține procurorului. În cazul în care judecătorul intenționează să ia măsura din oficiu (posibilitatea existând doar în faza de cameră preliminară și în faza de jude­cată), nu există o cerere a procurorului, dar problema trebuie pusă în discuția procurorului. 

În situația în care o parte din proces formulează o cerere de efectuare a unei percheziții domiciliare (spre exemplu, partea civilă solicită percheziționarea locuin­ței inculpatului), această cerere va fi respinsă ca inadmisibilă. Totuși, argumentele prezentate în solicitarea părții pot fi preluate de către procuror în vederea formulării cererii de încuviințare a procedeului probatoriu sau, în situația în care procesul se află în camera preliminară ori în faza de judecată, la luarea din oficiu a măsurii de către judecător. 

7.3. Competența luării măsurii

Potrivit art. 158 alin. (1) C.proc.pen., percheziția domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penale de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța cores­punzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În cursul judecății, percheziția se dispune de către instanța învestită cu judecarea cauzei. Potrivit art. 523 alin. (2) C.proc.pen., în procedura dării în urmărire, compe­tent să dispună percheziția este, în funcție de faza procesuală sau procedura depis­tării unei persoane urmărite internațional, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă să judece cauza în primă instanță sau de la instanța de exe­cutare ori judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă potrivit legii speciale.

Unele probleme practice pot apărea, în cursul urmăririi penale, în ipoteza în care într‑o cauză se pune problema competenței personale.

Astfel, dacă într‑o cauză există un suspect sau inculpat care atrage o competență personală, competent este judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța care ar urma să judece cauza în funcție de competența personală, chiar dacă percheziția nu este efectuată la suspect sau inculpat, ci la o persoană care nu are o calitate ce ar putea atrage competența personală. Apreciez că soluția este similară și când în cauză, nefiind dispusă continuarea urmăririi penale față de o persoană care atrage competența personală, aceasta este indicată în calitate de făptuitor (în actul de sesizare a organelor de urmărire penale sau în alte acte existente la dosar)^[52]. În această situație, judecătorul de drepturi și libertăți va trebui să se raporteze la aspectele reținute în ordonanța de începere a urmăririi penale cu privire la faptă.

Pe de altă parte, dacă din actele de la dosar nu rezultă măcar calitatea de făptui­tor a unei persoane care atrage competența personală, la care urmează să se efec­tueze percheziția domiciliară, nu sunt aplicabile regulile privind competența perso­nală. Totuși, într‑o asemenea situație, trebuie să se observe dacă persoana respec­tivă poate fi percheziționată fără existența unui aviz prevăzut într‑o lege specială. Spre exemplu, dacă urmează să fie percheziționată locuința unui judecător într‑o cauză în care făptuitor este o rudă a acestuia, nu vor fi avute în vedere regulile privind competența personală atrasă de judecător, dar percheziția nu va putea fi încuviințată de judecătorul de drepturi și libertăți competent fără existența la dosar a avizului anterior al Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. 

7.4. Situația infracțiunilor flagrante

În doctrină, pe bună dreptate, a fost criticată opțiunea legiuitorului de a se re­curge la procedura de încuviințare de către judecător inclusiv în cazul săvârșirii in­frac­țiunilor flagrante. S‑a arătat că în alte sisteme juridice perchezițiile sunt posibi­le și fără mandat dacă există consimțământul persoanei percheziționate sau în caz de infracțiune flagrantă^[53]. Similar, s‑a arătat că, din acest motiv, legislația proce­sual‑pe­nală română actuală nu satisface întru totul imperativul constatării la timp și în mod complet a infracțiunilor flagrante^[54]. De asemenea, s‑a subliniat că este de dorit ca inventivității și rapidității cu care de multe ori acționează infractorii să li se răspundă cu proceduri suple și eficiente, astfel încât momentele operative să poată fi maxim valorificate, fiind propusă, de lege ferenda, o soluție similară celei de la supravegherea tehnică în care, în situații urgente, procurorul să poată autoriza măsura, cu obligația confirmării ulterioare de către judecător^[55].

Sunt de acord cu soluția legislativă propusă, cu precizarea că apreciez că o ase­menea modificare nu ar conduce la încălcarea dispozițiilor art. 27 alin. (3) din Consti­tuție, potrivit cărora percheziția se dispune de către judecător, întrucât, în conformi­tate cu art. 27 alin. (2) din Legea fundamentală, se poate pătrunde în domiciliul unei persoane, fără consimțământul acesteia, pentru motive de ordine publică. Pe de altă parte, prin confirmarea, chiar ulterioară, de către judecător, nu se încalcă nici măcar dispozițiile art. 27 alin. (3). În doctrină s‑a arătat că inviolabilitatea domiciliu­lui nu poate opri cursul justiției, nu poate servi ca mijloc de protejare a răufăcăto­rilor, nu poate duce la imposibilitatea luării măsurilor necesare pentru salvarea vieții sau averii unei persoane, apărarea siguranței naționale, ordinii publice^[56].

În altă ordine idei, într‑o viitoare reglementare, poate fi prevăzută, alternativ, o procedură derogatorie a percheziției domiciliare în cazul infracțiunilor flagrante, în care mandatul să poată fi obținut telefonic sau online. 

7.5. Cererea de încuviințare

Conținutul cererii formulate de procuror rezultă din dispozițiile art. 158 alin. (2) C.proc.pen., care menționează expres care sunt elementele acestui act. 

Inclusiv în ceea ce privește conținutul cererii se pot constata unele deficiențe de redactare, deoarece elementele cererii ar fi trebuit să se afle „în oglindă” cu ele­mentele din mandatul emis, lucru care nu s‑a produs decât parțial. De aceea, unele elementele cuprinse în art. 158 alin. (7) C.proc.pen. referitor la cuprinsul man­datu­lui emis trebuie să se regăsească și în cererea procurorului. 

a) Descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția, iar dacă sunt suspi­ciuni rezonabile privind existența sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri.

Descrierea locului înseamnă indicarea exactă a locului unde urmează să se efec­tueze procedeul probatoriu, astfel încât acesta să fie identificat cu claritate. Spre exemplu, există o descriere exactă dacă adresa este indicată inclusiv prin mențio­narea numărului apartamentului persoanei care locuiește într‑un imobil cu aparta­mente. Când nu există un imobil cu apartamente, se vor menționa numele persoa­nei, strada și numărul imobilului. Dacă imobilul nu are un număr, poate fi folosit numărul cadastral. Dacă nu există număr cadastral, descrierea poate fi realizată prin indicarea unor repere (vecinătăți, locuri de notorietate aflate în apropiere). În situația în care este dificilă stabilirea unor repere, se pot folosi coordonatele GPS – latitudine și longitudine. De asemenea, procurorul poate atașa cererii formulate și o planșă fotografică a imobilului care urmează să fie percheziționat sau o hartă satelitară. 

În ceea ce privește existența unor indicii rezonabile referitoare la existența sau transferarea probelor în locuri învecinate, deși textul menționează că locurile trebuie descrise, consider că, dacă există asemenea date la momentul formulării cererii de percheziție, procurorul ar trebui să solicite emiterea unui mandat de percheziție domiciliară și cu privire la aceste locuri, și nu doar să le menționeze. 

Lipsa descrierii unor locuri învecinate în cererea de percheziție nu împiedică însă, la momentul punerii în aplicare a mandatului, aplicarea dispozițiilor art. 158 alin. (3) C.proc.pen., potrivit cărora, în cazul în care, în timpul efectuării percheziției, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s‑au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziție este valabil, în condițiile legii, și pentru aceste locuri, continuarea efectuării percheziției fiind încuviințată de către pro­curor. Soluția este firească, deoarece organele de urmărire penală de cele mai multe ori nu cunosc și nici nu au cum să prevadă dinainte un eventual transfer al probelor, întrucât, de regulă, în practică, o asemenea situație intervine intempestiv, în cursul executării procedeului probatoriu. 

b) Indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau cu privire la deținerea obiectelor ori înscri­surilor ce au legătură cu o infracțiune.

Relevanța folosirii de către legiuitor și a sintagmei „datele” pe lângă aceea de „probele” este aceea că, spre deosebire de probe, datele pot rezulta din informații sau investigații efectuate de organul de urmărire penală (care se vor concretiza în procese‑verbale ce nu redau constatări faptice personale ale organului judiciar, constatările personale fiind în acest caz doar discuțiile cu informatorul/persoana investigată) sau din înscrisuri extrajudiciare (spre exemplu, o copie a unei audieri efectuate în altă cauză; o copie a unei percheziții efectuate în altă cauză; o copie a unei hotărâri judecătorești, a unui rechizitoriu, a unei ordonanțe din altă cauză) sau chiar din actul de sesizare a organelor de urmărire penală. 

c) Indicarea infracțiunii, a probelor sau a datelor din care rezultă că în locul în care se solicită efectuarea percheziției se află suspectul ori inculpatul sau pot fi descoperite probe cu privire la săvârșirea infracțiunii ori urme ale săvârșirii infracțiunii.

Indicarea infracțiunii înseamnă menționarea situației de fapt cercetate și a încadrării juridice, în raport cu momentul procesual la care se solicită percheziția. 

De asemenea, trebuie indicate și elementele, rezultate tot din probe sau date, din care se poate deduce că probele căutate sau persoana căutată s‑ar afla în locul în care se intenționează efectuarea percheziției domiciliare.

d) Numele, prenumele și, dacă este necesar, descrierea suspectului sau inculpa­tului despre care se bănuiește că se află în locul unde se efectuează percheziția, precum și indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii ori a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziționat.

Dacă există suspect sau inculpat în cauză, numele și datele de identificare ale acestuia vor trebui menționate în cerere. Situația este similară dacă în cauză există și o persoană indicată ca făptuitor. Dacă însă nu se cunoaște numele participanților la săvârșirea infracțiunii, întrucât cauza este „cu autor neidentificat”, este evident că cererea nu poate face referire și la numele persoanei care a săvârșit infracțiunea. De altfel, în ceea ce privește mandatul emis în cauză, art. 158 alin. (7) lit. h) C.proc.pen. arată că se va menționa numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut. Evident, este vorba despre o greșeală de exprimare, întrucât suspectul sau inculpatul este întotdeauna o persoană al cărei nume este cunoscut. 

Pe de altă parte, deși textul nu menționează expres, este de la sine înțeles că în cerere se va face referire și la numele și datele de identificare ale persoanei la care se efectuează percheziția. Un argument în plus este acela că, în conformitate cu dispozițiile 158 alin. (7) lit. g) C.proc.pen., mandatul emis trebuie să cuprindă și numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reședința ori sediul căreia se efec­tuează percheziția, dacă este cunoscută. 

În ceea ce privește urmele sau obiectele căutate în locul percheziționat, se poate pune întrebarea cât de detaliat trebuie descrise acestea și dacă în cerere procurorul ar putea să folosească inclusiv sintagma „orice urme și obiecte care au legătură cu săvârșirea infracțiunii” sau dacă aceasta ar trebui să fie considerată o expresie prea generală. În general, dacă obiectele căutate sunt precis cunoscute (cum ar fi situația unui furt, la care persoana vătămată descrie bunurile sustrase), ele vor fi descrise exact și căutarea se poate finaliza la găsirea acestora, dacă există certitudinea că sunt exact cele care au fost avute în vedere. Însă, în alte situații, cum ar fi cazul unui omor săvârșit într‑un apartament, în absența unor martori, organele judiciare nu au cum să cunoască exact bunurile căutate. Într‑o asemenea situație vor fi căutate arma crimei (potrivit constatărilor medico‑legale), îmbrăcămintea și încălțămintea autorului (pe acestea se pot găsi urme biologice de la victimă), dar și orice alte obiecte care au legătură cu săvârșirea infracțiunii, despre care organele judiciare nu au informații la momentul formulării cererii, dar pe care le pot descoperi cu prilejul căutărilor. De aceea, generalitatea sintagmei antemenționate va fi apreciată întot­deauna în funcție de particularitățile fiecărui caz. 

7.6. Soluționarea cererii de încuviințare

Potrivit art. 158 alin. (4) C.proc.pen., procurorul înaintează cererea împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi și libertăți. În situațiile care excedează urmăririi penale, cererea se adresează judecătorului competent. Cererea se trimite în original, dar nu se va trimite și dosarul original al cauzei, deoarece, potrivit art. 287 alin. (2) C.proc.pen., în cazurile în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori alte autorități prevăzute de lege, în vederea soluționării propunerilor ori cererilor formulate în cursul urmăririi penale, va înainta copii numerotate și certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu cererea sau propunerea formulată. Organul de urmărire penală păstrează originalul actelor, în vederea continuării urmăririi penale.

Termenul de soluționare este de 24 de ore de la momentul înregistrării cererii și este de recomandare. Depășirea lui ar putea atrage sancțiuni disciplinare pentru judecător, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.

Judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii și încuviințarea perche­ziției domiciliare, atunci când cererea este întemeiată. În această situație, pe lângă încheiere va fi redactat și mandatul de percheziție domiciliară. Trebuie emis câte un mandat pentru fiecare loc unde a fost încuviințat procedeul probatoriu.

Judecătorul dispune respingerea cererii, când este neîntemeiată sau când nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de lege (spre exemplu, în cererea procurorului locul nu este suficient de bine descris pentru a putea fi identificat cu exactitate). În prima situație, o nouă cerere nu ar putea să fie admisă decât în situația apariției unor probe sau date noi. În cea de a doua situație, cererea poate fi reiterată după completarea ei. 

Întocmirea minutei este obligatorie în toate cazurile.

7.7. Întocmirea încheierii și a mandatului de percheziție domiciliară

Elementele comune ale încheierii și mandatului de percheziție domiciliară sunt precizate în dispozițiile art. 158 alin. (7) C.proc.pen.:

a) Denumirea instanței;

b) Data, ora și locul emiterii;

c) Numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de perche­ziție;

d) Perioada pentru care s‑a emis mandatul, care nu poate depăși 15 zile;

În situația în care percheziția nu a fost efectuată în termenul de 15 zile, care curge de la data comunicării către procuror, o nouă cerere poate fi reiterată ulterior. Nu este obligatorie apariția unor probe sau date noi, dar vor trebui justificate motivele pentru care procedeul probatoriu nu a fost pus în aplicare în termenul prevăzut;

e) Scopul pentru care a fost emis;

Se va menționa dacă mandatul a fot emis pentru căutarea unor probe, pentru căutarea suspectului sau inculpatului ori pentru conservarea urmelor infracțiunii. În anumite situații, scopul poate fi mixt, spre exemplu, și căutarea probelor, dar și căutarea suspectului sau inculpatului;

f) Descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția sau, dacă este cazul, și a locurilor învecinate acestuia;

Aceste locuri vor fi descrise prin raportare la cererea procurorului sau chiar prin adăugarea unor noi elemente care să poată conduce la o identificare cât mai exactă;

g) Numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reședința ori sediul căreia se efectuează percheziția, dacă este cunoscută;

În anumite situații, deși se cunoaște exact locul percheziționat, nu se știu cu exactitate numele persoanelor care își au domiciliul (în sensul dreptului procesual) în locul respectiv, spre exemplu, în cazul persoanelor care locuiesc fără forme legale. În aceste situații nu este obligatorie menționarea numelui persoanei, dacă nu este cunoscut;

h) Numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;

Este o greșeală de redactare, deoarece, în realitate, doar numele făptuitorului poate să fie necunoscut, numele suspectului sau inculpatului este întotdeauna cunoscut;

i) Descrierea făptuitorului, suspectului sau inculpatului despre care se bănuiește că se află în locul unde se efectuează percheziția, indicarea urmelor săvârșirii infrac­țiunii sau a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziționat;

Cu privire la acest aspect sunt valabile, în mod corespondent, aspectele precizate în referirile care au fost făcute la cererea procurorului;

j) Mențiunea că mandatul de percheziție poate fi folosit o singură dată;

Mandatul de percheziție poate fi folosit o singură dată chiar în cursul celor 15 zile. Desigur, uneori procedeul probatoriu poate fi întrerupt (forță majoră, o acti­vitate de căutare realizată îndelung într‑un imobil foarte mare etc), situație în care, percheziția nefiind terminată, nu este necesar un nou mandat. Motivul și perioadele de întrerupere trebuie consemnate în procesul‑verbal de efectuare a percheziției domiciliare. Însă, dacă o percheziție a fost finalizată, trebuie introdusă o nouă cerere atunci când se intenționează percheziționarea aceleiași locații. Această nouă cerere va trebui să cuprindă fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluțio­nării cererii anterioare de către judecător;

k) Semnătura judecătorului și ștampila instanței.

7.8. Comunicarea mandatului de percheziție domiciliară

Potrivit art. 159 alin. (1) C.proc.pen., mandatul de percheziție se comunică procu­rorului, care ia măsuri pentru executarea acestuia. De la momentul comuni­cării curge termenul stabilit de judecător (de 15 zile sau mai mic) pentru efectuarea procedeului probatoriu.

§8. Concluzii

În raport cu aspectele abordate anterior în mod analitic, se pot desprinde câteva concluzii, dintre care unele pot fi avute în vedere inclusiv ca propuneri de lege ferenda.

Consider că este necesară redefinirea legală a domiciliului în acord cu sensul noțiunii din dreptul penal și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Această definiție nu ar trebui să pornească de la noțiunile de „persoană fizică”, „per­soană juridică” sau „spațiu delimitat”, ci să fie centrată, în mod esențial, pe aspec­tele vizând protecția vieții private sau profesionale.

În ceea ce privește raportul dintre percheziția domiciliară și cercetarea la fața locului, este necesară delimitarea clară între cele două activități, prin trasarea unor repere legislative, întrucât pot exista dificultăți reale de abordare sau interpretare atunci când cercetarea la fața locului se desfășoară într‑un domiciliu. În acest sens, cercetarea la fața locului ar trebui să fie reglementată pornind de la acordul dețină­torului spațiului domiciliar. 

În ceea ce privește raportul dintre percheziția domiciliară și ridicarea de obiecte, sunt eronate acele opinii potrivit cărora uneori procedeul probatoriu al ridicării de obiecte se realizează prin intermediul procedeului probatoriu al percheziției. Ridi­ca­rea unor obiecte cu prilejul percheziției domiciliare nu reprezintă un procedeu pro­batoriu distinct, ci o activitate de executare a acestui probatoriu, desfășurată după reguli proprii, care nu trebuie confundată cu procedeele probatorii ale ridicării de obiecte sau înscrisuri sau ridicării silite de obiecte și înscrisuri. Din această perspec­tivă, ar fi necesară folosirea unei terminologii legislative diferite, în scopul evitării confuziilor ce se pot produce. 

În ceea ce privește relația dintre percheziția domiciliară și reconstituire, este necesară o prevedere legislativă în sensul că, în caz de refuz al deținătorului spațiului de a permite organelor domiciliare de a efectua acest procedeu probatoriu, să se poată recurge la obținerea unui mandat de percheziție domiciliară.

Referitor la condițiile concrete ale încuviințării percheziției domiciliare, au fost extinse cazurile în care este posibilă efectuarea procedeului probatoriu. Totuși, nu ne putem referi la un progres legislativ, deoarece activitatea de conservare a urme­lor infracțiunii nu este specifică percheziției domiciliare. Mai eficientă ar fi fost regle­mentarea percheziției domiciliare în scopul identificării bunurilor care pot face obiectul unor măsuri asigurătorii. Nu era necesară, din punct de vedere practic, nici lărgirea ariei percheziției domiciliare în scopul prinderii suspectului sau inculpatului, din moment ce această activitate poate fi realizată și prin emiterea unui mandat de aducere în vederea pătrunderii într‑un domiciliu, iar în ceea ce privește procedura dării în urmărire există o reglementare specială. Pe de altă parte, reglementarea generală a condițiilor de încuviințare nu excelează deloc prin claritate, făcând nece­sară o intervenție legislativă care să rezolve nedumeririle practice și doctrinare.

Note de subsol

^[1] Potrivit art. 35, „dacă crima sau delictul va fi de așa natură încât să fie de crezut că s’ar putea face probe din niscaiva hârtii sau alte lucruri ce se aflau în posesiunea prevenitului, procurorul se va transporta îndată în locuința lui, spre a face perchizițiunea obiectelor ce i s’ar părea că ar putea se ajute la darea pe față a adevărului”.

^[2] Potrivit art. 84, „judecătorul de instrucțiune se va transporta, dacă va fi cerut, și va putea să se transporte și din oficiu la domiciliul prevenitului, ca să facă perchizițiunea hârtiilor, a lucrurilor și în genere a tuturor obiectelor ce se vor judeca de folos pentru descoperirea adevărului”.

^[3] Potrivit art. 249, „în afară de crimă sau delict flagrant, nicio perchiziție nu se poate face dela ora 20 până la ora 6, în interiorul unei case, contra voinței aceluia ce o locuește, decât de judecătorul de instrucție în persoană”.

^[4] M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

^[5] M. Of. nr. 748 din 26 octombrie 2003.

^[6] Dispozițiile referitoare la percheziția domiciliară se regăseau în cuprinsul dispozițiilor art. 100‑108 C.proc.pen. 

^[7] M. Of. nr. 677 din 7 august 2006.

^[8] I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a 2‑a, Ed. Univer­sul Juridic, București, 2015, p. 533.

^[9] R.H. Radu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2022, p. 181.

^[10] Cauza Winterstein și alții împotriva Franței, Hotărârea din 17 octombrie 2013, parag. 141.

^[11] Cauza Menteș și alții împotriva Turciei, Hotărârea din 28 noiembrie 1997, parag. 73, https://hudoc.echr.coe.int/.

^[12] Cauza Buck împotriva Germaniei, Hotărârea din 28 aprilie 2005, parag. 31.

^[13] Cauza Société Colas Est și alții împotriva Franței, Hotărârea din 16 aprilie 2002, parag. 41.

^[14] Cu privire la interpretarea că nu întotdeauna pentru o rulotă sau un cort este necesară încuviințarea unei percheziții domiciliare, vezi A.V. Iugan, Considerații în legătură cu obiectul percheziției domiciliare și delimitarea față de alte instituții de drept procesual penal, în Dreptul nr. 6/2021, p. 126‑129.

^[15] N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paideia, București, 1993, p. 381.

^[16] R. Slăvoiu, Protecția penală a vieții private, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 372.

^[17] C.M. Chirița, în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, ed. a 2‑a, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 389.

^[18] M. Udroiu, R. Slăvoiu, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 2‑a, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 790.

^[19] Pentru o prezentare detaliată a noțiunii de „domiciliu” în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și în jurisprudența americană, vezi A.V. Iugan, op. cit., p. 131.

^[20] R. Slăvoiu, op. cit., p. 372.

^[21] A.V. Iugan, op. cit., p. 129.

^[22] N. Volonciu, op. cit., p. 381.

^[23] A.V. Iugan, op. cit., p. 129, care face trimitere la N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paideia, București, 1997, p. 381.

^[24] Pentru o prezentare detaliată a subiectului, vezi R. Budăi, Efectuarea procedeului proba­toriu al cercetării la fața locului într‑un domiciliu, pe www.juridice.ro.

^[25] C.A. București, s. a II‑a pen., înch. de cameră preliminară nr. 34/2018, nepublicată.

^[26] Referirea la petele de culoare brun‑roșcată în contextul proceselor‑verbale încheiate de organele de urmărire penală are în vedere posibilitatea existenței urmelor de sânge, aspect care va reieși ulterior doar prin efectuarea unei expertize specifice.

^[27] A.V. Iugan, op. cit., p. 137.

^[28] R. Budăi, op. cit.

^[29] Astfel, potrivit art. 118 alin. (2) din Codul de procedură penală a acestui stat, cercetarea la fața locului a încăperii sau a domiciliului se efectuează cu acordul în scris al proprietarului sau al posesorului ori, în lipsa acestuia, al unuia dintre membrii majori ai familiei sale. În caz de infrac­țiune de violență în familie, cercetarea la fața locului a domiciliului poate fi efectuată cu acordul victimei, iar dacă victima este o persoană minoră, cu acordul membrului major al familiei, altul decât făptuitorul. În lipsa acordului în scris, cercetarea la fața locului a încăperii sau a domiciliului se efectuează în baza ordonanței organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucție. De asemenea, potrivit art. 215 alin. (4) din același cod, în cazurile ce nu suferă amânare sau în caz de delict flagrant, percheziția se poate efectua în baza unei ordonanțe motivate a pro­curorului, fără autorizația judecătorului de instrucție, urmând ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore de la terminarea percheziției, materialele obținute în urma per­cheziției, indicând‑se motivele efectuării ei. Judecătorul de instrucție verifică legalitatea acestei acțiuni procesuale.

^[30] I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 549, care fac trimitere la C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didac­tică și Pedagogică, București, 1972, p. 560.

^[31] Hotărârea din 13 noiembrie 2018, consultată online pe site‑ul https://ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Cacuci-%C8%99i-S.C.-Virra-Cont-Pad-S.R.L.-%C3%AEmpotriva-Rom%C3%A2niei.pdf.

^[32] M. Of. nr. 170 din 2 martie 2020.

^[33] Potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (5), după înlăturarea pericolului ori prinderea autorului infracțiunii sau actelor de terorism, polițistul are obligația de a părăsi spațiul respectiv, cu excepția situației în care obține consimțământul de a rămâne din partea persoanei îndreptățite. Cu această ocazie nu se efectuează acte specifice percheziției domiciliare.

^[34] Potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (4), înainte de a pătrunde în spațiul privat, polițistul are obligația de a raporta verbal despre aceasta, ierarhic, cu excepția situației în care nu este posibil. În acest caz, raportarea se face în cel mai scurt timp posibil.

^[35] R. Budăi, op. cit.

^[36] M. Of. nr. 948 din 15 octombrie 2020.

^[37] R. Budăi, op. cit.

^[38] Decizia nr. 296 din 9 iunie 2005 (M. Of. nr. 724 din 10 august 2005).

^[39] Decizia nr. 334 din 11 mai 2017 (M. Of. nr. 674 din 17 august 2017).

^[40] Decizia nr. 213 din 9 mai 2013 (M. Of. nr. 496 din 7 august 2013).

^[41] Decizia nr. 390 din 4 iunie 2019 (M. Of. nr. 948 din 27 noiembrie 2019).

^[42] Decizia nr. 334/2017, precitată, parag. 24, 25.

^[43] M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005.

^[44] Decizia nr. 470 din 12 aprilie 2011 (M. Of. nr. 365 din 25 mai 2011).

^[45] A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, ed. a 2‑a, Ed. C.H. Beck, București, 2015, consultată online pe platforma lege5.ro, p. 75.

^[46] Gh. Mateuț, Procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 586.

^[47] Ibidem.

^[48] C.E.D.O., cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, Hotărârea din 22 mai 2014, parag. 88; cauza Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 30 august 1990, parag. 32.

^[49] R. Slăvoiu, op. cit., p. 376; A. Zarafiu, op. cit., p. 181.

^[50] Darea în urmărire se dispune, prin ordin, de Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București sau, după caz, de inspectoratul de poliție județean.

^[51] Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017 (M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018).

^[52] În același sens, M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, ed. a 5‑a, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 422.

^[53] Gh. Mateuț, op. cit., p. 591.

^[54] T.V. Gheorghe, Aflarea adevărului, principiu fundamental al procesului penal, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 281.

^[55] R. Slăvoiu, op. cit., p. 382.

^[56] E.S. Tănăsescu, în M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004, p. 53.