Principiul bunei-credinţe în procedura penală

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 606-618.

Ca regulă de drept, buna-credinţă (bona fides din dreptul roman) înseamnă convingerea sau voinţa de a se conforma regulilor dreptului. După ce a fost definită de Cicero ca fiind conformitatea între ceea ce gândeşte sau afirmă omul şi actele sale, în doctrina juridică^[1], s-a precizat că buna-credinţă este o stare de conştiinţă bazată pe credinţa eronată de îndeplinire a unei obligaţii legale.

Conform literaturii de specialitate^[2], conceptul de bună-credinţă are un fundament moral. El s-a transformat într-un concept juridic când a intrat în sfera dreptului. Odată cu aceasta, atitudinea de bună-credinţă este impusă subiecţilor raporturilor juridice cu titlu de principiu. Fiind expresia firească a naturii umane, buna-credinţă este prezumată de jure^[3].

În prezent, principiul bunei-credinţe este extins la toate domeniile dreptului şi este reglementat, în mod particular, la materia privată, civilă^[4]. În această materie, buna-credinţă este inclusă ca principiu de bază în scopul asigurării protecţiei juridice a persoanei care acţionează în conformitate cu acesta. Aceasta este reglementată atât de dreptul civil, cât şi de procedura civilă, dându-i-se valenţe diferite, în raport de specificul domeniului.

În art. 14 alin. (1) C. civ. se prevede că persoanele fizice şi persoanele juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi execute obligaţiile cu bună-credinţă în acord cu ordinea publică şi cu bunele moravuri, iar în art. 12 C. proc. civ., buna-credinţă este ridicată la nivelul unui principiu fundamental al procesului civil^[5], statuându-se cu acest titlu că drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a încălca drepturile procesuale ale altei părţi. 

În afara faptului de a fi prevăzut de dreptul privat pozitiv, principiul bunei-credinţe este consacrat de art. 17 din Convenţia europeană, care interzice abuzul de drept, de art. 54 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care preia întocmai prevederile art. 17 din Convenţie, de art. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de art. 5 parag. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice şi de art. 57 din Constituţia României^[6]. În legătură cu aceste prevederi, în doctrina juridică^[7] s-a argumentat că în prezenţa unui principiu convenţional, european şi constituţional, ar putea fi acceptată existenţa unui „drept fundamental la un comportament conform cu principiul bunei-credinţe, un drept care nu se poate exercita abuziv”.

În procedura penală nu este prevăzut principiul bunei-credinţe printre principiile aplicării legii procesuale penale. Cu toate acestea, el este menţionat în Codul de procedură penală în vigoare prin raportare la dreptul la apărare, cu privire la care se reţine, în aceiaşi termeni ca în procedura civilă, că „trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege” [art. 10 alin. (6)].

În doctrină^[8], s-a arătat că buna-credinţă nu este o noţiune monolitică, având mai multe sensuri, ceea ce face să nu intervină în acelaşi mod şi cu acelaşi titlu în fiecare din manifestările sale.

În acest fel, s-a considerat că noţiunea de bună-credinţă prezintă două sensuri:

a) credinţa eronată sau buna-credinţă subiectivă (reprezentarea eronată asupra existenţei unei situaţii juridice regulate^[9]);

b) normă de comportament sau buna-credinţă obiectivă (comportament loial, normal, pe care îl pretinde în special îndeplinirea unei obligaţii, atitudinea de integritate şi onestitate).

În prima accepţiune, a fi de bună-credinţă înseamnă a crede în existenţa unei situaţii juridice regulate în timp ce realitatea este alta. Nu are importanţă că eroarea este de drept sau de fapt. Pentru a avea un efect juridic, eroarea trebuie să fie însă plauzibilă, rezonabilă, scuzabilă. Aceasta are legătură cu principiul legalităţii. 

În doctrină^[10], s-a subliniat că magistraţii şi poliţiştii trebuie să fie de bună-credinţă, respectiv să se abţină de la orice procedeu prin care s-ar ajunge direct sau indirect la încălcarea (eludarea) exigenţelor legale sau la privarea vreuneia dintre părţi de domeniul lor de acţiune şi să respecte regulile statutare care guvernează responsabilitatea disciplinară a magistraţilor şi a funcţionarilor justiţiei sau a poliţiei şi care concură, în mod egal, la garantarea echităţii procesului.

Credem că aceşti factori sunt de natură să compromită atât echitatea procesului, cât şi legalitatea acestuia şi loialitatea administrării probelor în materie penală. În esenţă, aceste exigenţe impun autorităţilor judiciare respectarea deontologiei profesionale şi participarea cu bună-credinţă, prin mijloace legale, la procesul penal. Totodată, ele întăresc principiul după care procedura penală este o regulă de joc care trebuie să fie respectată în litera, dar şi în spiritul său.

În a doua accepţiune, a fi de bună-credinţă este a avea un comportament onest, loial. În acest sens, se examinează comportamentul unui individ prin raportare la o normă mai degrabă decât prin raportare la veritabila sa intenţie. Aceasta are legătură cu principiul loialităţii în administrarea probelor^[11].

În ultima accepţiune, ea presupune un element psihologic (intenţia) şi unul moral (comporta­mentul)^[12]. Distincţia dintre cele două elemente prezintă importanţă atât teoretică, cât şi practică. Astfel, pe de o parte, buna-credinţă fiind prezumată, reaua-credinţă a unei persoane trebuie demonstrată. Proba relei-credinţe trebuie să fie preponderentă şi se stabileşte analizând ansamblul comportamentului persoanei vizate.

Pe de altă parte,buna-credinţă este un criteriu care determină dacă un comportament excesiv este nerezonabil sau nu. Ea este un standard de comportament şi scoate la lumină abuzul de drept. După cum vom arăta mai jos, acesta este reglementat în Codul de procedură penală printre abaterile judiciare. În acest caz, se poate considera că buna-credinţă se disociază de intenţie, pentru a îmbrăca un aspect mai obiectiv.

Printre funcţiile bunei-credinţe, un loc important îl ocupă funcţia limitativă^[13]. Ea pune limite exerciţiului unui drept atunci când un asemenea exerciţiu ignoră exigenţele bunei-credinţe şi va constitui un abuz de drept. Această funcţie permite să împiedice exerciţiul excesiv al unui drept. Acest criteriu al abuzului de drept se referă nu numai la buna-credinţă subiectivă (intenţia), ci şi la buna-credinţă obiectivă (acţiunea). 

Chiar dacă nu există reglementare, Curtea Constituţională a stabilit că în procesul penal, ca în cel civil, toate drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi^[14]. De asemenea, Curtea Constituţională a mai arătat că din această perspectivă, exercitarea cu rea-credinţă a unui drept procesual sau procedural poate avea consecinţe negative prin perturbarea bunei desfăşurări a procesului penal, prin prejudicierea unui drept procesual al altuia sau într-o altă modalitate^[15].

În doctrină^[16], s-a arătat că părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările (cu excepţia inculpatului, care nu este obligat să-şi probeze nevinovăţia) şi să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului penal.

Aspectele de abuz procesual sesizate în practica judiciară sunt destul de numeroase. Acestea ar putea fi sintetizate în următoarele: formularea de cereri identice, repetate la un interval de timp scurt după respingerea cererii anterioare; introducerea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare; rezilierea contractului de asistenţă juridică în diferite momente procesuale când partea are interes în amânarea pe orice cale a procesului; formularea de cereri repetate de amânare; angajarea mai multor avocaţi, deşi aceasta nu era necesară pentru nevoile apărării, în scopul tergiversării soluţionării cauzei; împiedicarea audierii unui martor ale cărui declaraţii sunt nefavorabile etc.

Codul de procedură penală prevede şi cazuri exprese în care indică faptul că abuzul de drept poate consta şi în formularea cu rea-credinţă a unei contestaţii [privind durata procesului penal – art. 488⁶ alin. (4) C. proc. pen.]^[17] sau formularea de cereri fictive (art. 601¹ C. proc. pen.)^[18].

Literatura de specialitate^[19] ne arată că avocaţii nu intră în categoria persoanelor care pot da dovadă de rea-credinţă, deoarece prin „reprezentanţi legali” înţelegem doar persoanele fizice îndrituite prin lege sau statut, nu prin contract, să asigure reprezentarea unei persoane juridice, a unui minor sau persoane puse sub interdicţie. În ceea ce ne priveşte, considerăm că şi avocaţii trebuie incluşi în această categorie, întrucât avocatul penalist, al cărui rol este de a apăra interesele clientului său, trebuie să acţioneze cu bună-credinţă.

Abuzul de drept este o încălcare a bunei-credinţe, văzută ca standard de conduită abstract. Acesta poate fi caracterizat prin: intenţia rău-făcătoare a titularului dreptului de a şicana adversarul (pe plan procesual); deturnarea dreptului de la finalitatea lui; exercitarea unui drept în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.

Nu există o reglementare generală a abuzului de drept (exercitarea excesivă a dreptului de către titularul care nu a dovedit un interes legitim), aşa cum nu există nici o prevedere a bunei-credinţe printre principiile procesului penal. Cu toate acestea, Codul de procedură penală în vigoare cuprinde numeroase referiri la buna-credinţă şi în mod special la opusul acesteia, şi anume la reaua-credinţă. Din această perspectivă, sancţionarea abuzului de drept prezintă o semnificaţie aparte, fiind o formă de încălcare a bunei-credinţe.

Reaua-credinţă este opusul bunei-credinţe. Cele două sunt faţete ale aceluiaşi fenomen. Cel care are o conduită contrară bunei-credinţe este de rea-credinţă. Pentru acest motiv şi Codul de procedură penală în vigoare are în vedere la definirea abuzului de drept reaua-credinţă a titularului.

Abuzul de drept în procesul penal presupune următoarele elemente:

– un element subiectiv. Acesta constă în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procesual, în scop de şicană, fără justificarea unui interes legitim, ci numai cu intenţia de a-l vătăma pe adversar, pentru a diminua sau întârzia posibilităţile de apărare sau de acuzare ori de valorificare a drepturilor acestuia^[20];

– un element obiectiv. Acesta constă în deturnarea dreptului procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege^[21] sau de la finalitatea sa legală^[22].

În ceea ce priveşte procesul penal, elementul subiectiv poate privi nu numai vătămarea intereselor părţii adverse, ci şi ale societăţii, ale căror interese sunt reprezentate de Ministerul Public, precum şi împiedicarea aflării adevărului de către organele judiciare^[23]. În literatura de specialitate^[24], se arată că poate constitui un abuz de drept procesual formularea mai multor cereri succesive de recuzare sau formularea unor cereri probatorii fără o teză probatorie reală, cu singura intenţie de a obţine amânarea cauzei.

Curtea Constituţională a subliniat că legiuitorul a reglementat abuzul de drept în strânsă legătură cu noţiunea de bună-credinţă (bona fides)^[25]. S-a considerat că săvârşeşte un abuz de drept cel care exercită un drept subiectiv într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe. S-a observat că legiuitorul Codului civil a făcut referire la buna-credinţă precizând în art. 14 acest principiu care trebuie să guverneze exercitarea drepturilor în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.

În această decizie, Curtea Constituţională a făcut referire şi la materia penală, statuând că existenţa bunei-credinţe trebuie să constituie un element important de apreciere privind săvârşirea unui abuz de drept şi în alte materii, cum ar fi cea penală, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare.

S-a conchis că acolo unde există bună-credinţă nu poate fi abuz de drept, iar în măsura în care dreptul este exercitat cu rea-credinţă, prin deturnarea acestuia de la scopul în vederea căruia a fost recunoscut, acesta nu mai poate beneficia de protecţie juridică.

Articolul 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen. se referă la: exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici. În legătură cu această normă, Curtea Constituţională s-a exprimat în Decizia nr. 560/2017^[26] în sensul că ar reprezenta o particularitate a prevederilor art. 57 din Constituţie, care conferă valoare constituţională principiului bunei-credinţe şi sancţionează exercitarea drepturilor şi libertăţilor cu încălcarea acestuia^[27].

Literatura de specialitate^[28] critică acest text legal, pentru că din enumerare lipsesc reprezentanţii convenţionali şi mai ales avocaţii aleşi sau numiţi din oficiu. S-a considerat că atunci când aceştia exercită în mod abuziv drepturile procesuale şi, prin urmare, realizează acte juridice ilicite, acestea din urmă trebuie confirmate de către parte, întrucât depăşesc mandatul acordat. În consecinţă, dacă sunt confirmate de parte personal sau prin înscris autentic, abuzul de drept procesual va fi constatat cu privire la parte, iar aceasta va fi cea sancţionată, nu avocatul. Dacă, dimpotrivă, actul juridic ilicit nu este confirmat de către parte, s-a apreciat că organul judiciar poate ignora actul abuziv şi va continua efectuarea procedurii în cauză.

Literatura de specialitate^[29] a observat că prin Decizia nr. 1106/2010^[30], Curtea Constituţională a reţinut că opţiunea legiuitorului, în sensul abrogării prevederii legale privind suspendarea de drept a judecăţii se întemeiază pe faptul că invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi era folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. S-a arătat că reglementarea anterioară a încurajat abuzul de drept procesual şi arbitrariul într-o formă care nu putea fi sancţionată, scopul principal al controlului de constituţionalitate fiind pervertit într-un scop eminamente personal al unor părţi litigante, folosit drept pretext pentru amânarea soluţiei pronunţate de instanţa în faţa căreia a fost dedus litigiul.

În art. 10 alin. (6) C. proc. pen. se prevede că dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege. Prin această prevedere, legiuitorul a urmărit evitarea abuzurilor de drept procesual care pot fi comise de titularii dreptului la apărare.

Codul de procedură civilă este mult mai elaborat în această privinţă: buna-credinţă figurează printre principiile fundamentale ale procesului civil^[31]. Principiul este formulat în felul următor: drepturile procesuale (toate) trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. La aceasta se adaugă: „şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altor părţi”. Legea sancţionează abuzul: „partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate”; „Ea va putea fi obligată şi la plata unei amenzi judiciare”. Acelaşi regim juridic sancţionator îl are şi „neîndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor procesuale”. 

Putem considera că buna-credinţă este un punct de asemănare cu procedura civilă, unde figurează printre principii, întrucât în baza art. 2 alin. (2) C. proc. civ., procedura civilă se aplică şi altor materii, una dintre ele putând fi şi materia penală. Punctele de deosebire dintre cele două proceduri sunt însă esenţiale. Ele privesc obiectul procesului judiciar şi poziţia părţilor în raport cu autorităţile judiciare cărora li se subordonează.

În procesul civil avem principiul egalităţii părţilor – pe linie orizontală, pe când în procesul penal, organul oficial al acuzării este întotdeauna acelaşi (Ministerul Public), care nu este parte privată, ci publică şi care are în proces o poziţie superioară părţilor – pe linie verticală.

Credem că cele două proceduri se diferenţiază în principal prin aceea că procedura civilă opune două părţi private pe plan orizontal, în timp ce procedura penală se distinge printr-un dezechilibru de putere pe plan vertical între Stat şi părţi. În procedura penală, dreptul Statului de a acuza stă la baza principiului acuzării şi se confruntă în permanenţă cu dreptul la apărare în faţa unui organ jurisdicţional independent şi imparţial, care serveşte numai interesului general, superior al părţilor.

De asemenea, în procesul penal sunt diferenţiate funcţiile procesuale: funcţia acuzării, funcţia apărării şi funcţia judecării.

Iniţierea procesului penal aparţine procurorului, unui organ special (Ministerului Public). Materialul care serveşte judecătorului pentru aflarea adevărului, formarea convingerii sale şi pronunţarea hotărârii este furnizat, în principal, de acuzare şi apărare prin iniţiativa şi opera acestora şi numai în subsidiar din oficiu.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, considerăm că principiul bunei-credinţe se adresează în primul rând autorităţilor judiciare şi protejează încrederea pe care particularii o au în acestea. În al doilea rând, ea este axată pe exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor sau respectarea măsurilor procesuale care incumbă celorlalţi participanţi. Din acest punct de vedere, se poate afirma că existenţa bunei-credinţe ne arată că nu este indiferentă pentru atingerea obiectivelor urmărite maniera de exercitare a drepturilor sau a atribuţiilor ori de îndeplinire a obligaţiilor de către toţi participanţii la procesul penal.

În ceea ce priveşte obligaţiile pe care le creează buna-credinţă pentru părţi şi subiecţii procesuali principali, putem considera că acest principiu se limitează la o exercitare a drepturilor procesuale fără abuz de drept. Obligaţia de a acţiona după regulile bunei-credinţe interzice suspectului sau inculpatului şi avocatului său să influenţeze de o manieră negativă cursul justiţiei şi le impune a contrario sarcina de a participa la buna aplicare a dreptului, precum şi obligaţia de a exercita o apărare conform adevărului real^[32].

În esenţă, obligaţiile decurgând din principiul bunei-credinţe se adresează întregii ordini juridice, fără excepţie: atât organelor de Stat, cât şi părţilor şi subiecţilor procesuali principali, care trebuie să acţioneze conform exigenţei bunei-credinţe. Procedura penală concretizează şi limitează principiul bunei-credinţe la părţi şi subiecţii procesuali principali (beneficiarii dreptului la apărare), în timp ce ar trebui să se extindă cu privire la autorităţile penale. Organele judiciare penale trebuie să respecte demnitatea persoanelor implicate în procedură în toate stadiile acesteia şi să se conformeze în mod special principiului bunei-credinţe.

Spre deosebire de procedura civilă, procedura penală nu cunoaşte reglementarea bunei-credinţe ca principiu de aplicare a legii procesuale penale privind organizarea şi desfăşurarea procesului penal. Cu toate acestea, buna-credinţă este menţionată în Codul de procedură penală în vigoare cu privire la exercitarea drepturilor părţilor şi a celorlalţi participanţi la procesul penal cu privire la respectarea obligaţiilor ori măsurilor procesuale, cât şi cu privire la îndeplinirea atribuţiilor de către organele judiciare.

A. Buna-credinţă în exercitarea drepturilor procesuale

Aceasta este pretinsă, ca regulă, părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Astfel, art. 10 alin. (6) C. proc. pen. prevede expres că dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege. Cu privire la dreptul la acuzare nu se prevede o exigenţă similară, ceea ce poate crea un dezechilibru în procedura penală între interesele individuale şi cele ale Statului. 

Exigenţa bunei-credinţe este ilustrată în mai multe situaţii care reprezintă aplicaţii ale acesteia în materia drepturilor procesuale: art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen. prevede ca abatere judiciară abuzul de drept constituind în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici; art. 94 alin. (1) C. proc. pen. prevede că dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv.

B. Buna-credinţă în respectarea şi îndeplinirea măsurilor procesuale şi obligaţiilor

Articolul 215 alin. (7) C. proc. pen. prevede că în cazul în care, pe durata controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile ce-i revin, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive în condiţiile legii; art. 217 alin. (9) C. proc. pen. prevede că în cazul în care, pe durata controlului judiciar pe cauţiune, inculpatul încalcă cu rea-credinţă obligaţiile care îi revin, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege; art. 221 alin. (11) C. proc. pen. prevede că în cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura arestului la domiciliu sau obligaţiile care îi revin, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile legii; art. 246 alin. (12) C. proc. pen. prevede că dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura obligării provizorii la tratament medical, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa care a luat măsura ori în faţa căreia se află cauza dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului, în condiţiile legii; art. 318 alin. (9) C. proc. pen. prevede că în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor în termenul prevăzut de lege, procurorul revocă ordonanţa de renunţare la urmărirea penală.

C. Buna-credinţă în exercitarea atribuţiilor de către organele judiciare

În art. 5 alin. (2) teza ultimă C. proc. pen., se dispune că respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor legii. Întrucât legiuitorul nu face nicio precizare, înclinăm să credem că se au în vedere dispoziţiile pe care le poate lua oricare dintre organele judiciare în faza procesuală în care acţionează în ceea ce priveşte procedura de încuviinţare şi de administrare a probelor în procesul penal.

De asemenea, art. 542 alin. (1) C. proc. pen. prevede că în cazul în care repararea pagubei a fost acordată, precum şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională, acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva instituţiei la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercitarea profesiei. În această din urmă situaţie, Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat a produs cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.

Din conţinutul acestor prevederi se deduce că Statul răspunde doar în situaţia în care organele judiciare au acţionat cu rea-credinţă^[33]. Per a contrario, nu va răspunde dacă organele judiciare au fost de bună-credinţă, respectiv dacă în momentul luării unei decizii s-au aflat într-o eroare neimputabilă (de pildă, dacă eroarea a fost provocată direct sau indirect de cel interesat, care a împiedicat ca organul judiciar să cunoască un fapt ce ar fi contribuit la pronunţarea unei soluţii legale).

Suntem de părere că buna-credinţă, chiar dacă nu este consacrată expres, este asigurată implicit în procedura penală prin prisma altor principii, cum este cel al legalităţii sau cel al loialităţii administrării probelor. Astfel, legalitatea şi loialitatea administrării probelor semnifică faptul că organele judiciare trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, atât în iniţierea, cât şi în desfăşurarea şi în soluţionarea procesului penal, în sensul respectării stricte a dispoziţiilor legale, în conformitate cu scopul urmărit de legiuitor, pentru înfăptuirea unei justiţii penale credibile şi eficiente^[34].

În doctrina americană^[35], plecând de la jurisprudenţă^[36], s-a arătat că buna-credinţă este o excepţie (good faith exception) de la aplicarea cunoscutei reguli a excluderii probelor (exclusionary rule din common law), prin care se sancţionează încălcarea principiilor enunţate mai sus (legalitatea şi loialitatea în administrarea probelor). Conform acestei excepţii, probele vor putea fi validate, respectiv menţinute în materialul probator dacă organul judiciar a acţionat cu bună-credinţă în obţinerea lor.

În literatura de specialitate^[37], s-a observat că şi în jurisprudenţa din ţara noastră au existat unele soluţii asemănătoare în care s-a condiţionat excluderea probelor obţinute în mod nelegal de constatarea culpei organelor de urmărire penală^[38]. În aceste cazuri, validarea probelor a fost motivată de buna-credinţă a organului de urmărire penală. De asemenea, şi în doctrină s-a exprimat o opinie^[39] în sensul arătat mai sus. 

În ceea ce ne priveşte, considerăm, alături de alţi autori, că nulitatea nu poate fi acoperită fără fundament juridic, iar sistemul nostru nu permite validarea unor probe obţinute în mod nelegal în raport de buna-credinţă a organului judiciar, care nu figurează printre criteriile legale^[40]. Efectuarea cu bună-credinţă de către organele judiciare a unor acte de administrare a probelor nu poate justifica restrângerea exerciţiului drepturilor vătămate şi nici nu poate limita efectele nulităţilor, indiferent de felul lor, prin intermediul excluderii probelor.

Contrar unei susţineri din literatura juridică^[41], considerăm că legiuitorul nostru a eşuat în reglementarea unor efecte juridice ale nesocotirii bunei-credinţe din partea organelor judiciare. După cum se poate observa, Codul de procedură penală sancţionează doar comportamentele particularilor, în pofida faptului că atât obligaţia de legalitate, cât şi obligaţia de loialitate în obţinerea probelor se impune autorităţilor judiciare, publice, iar nu persoanelor private^[42]. 

Or, legalitatea şi loialitatea nu pot fi garantate în absenţa recunoaşterii bunei-credinţe, dacă nu ca principiu, cel puţin ca obligaţie în cadrul procesului penal^[43]. În acelaşi timp, nu credem că buna-credinţă trebuie transformată într-o regulă rigidă^[44], fiind de preferat mai degrabă o flexibilitate inerentă în examinarea ansamblului circumstanţelor relevante care pot garanta legalitatea şi adevărul obiectiv. 

Spre deosebire de acestea din urmă, buna-credinţă se impune însă tuturor participanţilor la procesul penal, iar nu doar organelor judiciare. De aceea, credem că ea trebuie recunoscută şi în procedura penală ca una din circumstanţele care afectează aplicarea tuturor principiilor de care depinde eficacitatea şi calitatea procesului penal în ansamblul său. Această recunoaştere presupune şi reglementarea remediilor în caz de încălcare, inclusiv determinarea sancţiunilor procesuale care trebuie să refacă echilibrul necesar între interese. În acest fel, buna-credinţă a participanţilor la procesul penal poate deveni un factor relevant în totalitatea circumstanţelor care pot influenţa orientarea procedurilor spre finalitatea legii, spre un proces penal echitabil şi eficient.

Note de subsol

^[1] A se vedea V. Hanga, M. Jacotă, Drept privat roman, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1964, p. 211.

^[2] A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 218 (s-a considerat că buna credinţă este o „regulă morală care exprimă sau impune un comportament conform cu aşteptările celorlalţi şi în cele din urmă, conform regulilor dreptului, ca formă de obiectivare a valorilor şi intereselor comune, asumate de colectivitate sau formulate de ea”). 

^[3] A se vedea, în acest sens, C.C.R., Decizia nr. 99 din 1 martie 2018 (M. Of. nr. 531 din 27 iunie 2018), pct. 36 (Curtea Constituţională a subliniat că faţă de procurori „funcţionează prezumţia îndeplinirii cu bună-credinţă a activităţii lor”, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor supuse unor proceduri penale”). 

^[4] Prezumţia bunei-credinţe din dreptul civil este prezumţia nevinovăţiei din procedura penală. Această echivalenţă se explică prin natura substanţială, de drept material, a prezumţiei de nevinovăţie în pofida sediului materiei, care este Codul de procedură penală. Nu acelaşi lucru se poate spune despre prezumţia bunei-credinţe din procedura civilă, care îşi păstrează natura procedurală şi atunci când ghidează acţiunile participanţilor din procesul penal.

^[5] A se vedea I. Leş, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Principii şi instituţii generale. Judecata în faţa primei instanţe, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2014, p. 64.

^[6] Potrivit acestui text, „cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.

^[7] I. Deleanu, op. cit., pp. 218-219.

^[8] A se vedea Z. Içer, The Concept of good faith in criminal law, în Journal of Penal Law and Criminology, Septembrie 2019, p. 3-5; B. Lefebvre, La bonne foi: notion protéiforme, (1996) 26, Revue de droit de l`Université de Sherbrooke (R.D.U.S.), pp. 323-329.

^[9] Este vorba de eroarea asupra elementului de legalitate a procedurii penale. Spre deosebire de Codul penal, Codul de procedură penală nu reglementează însă acest tip de eroare. De aceea, credem că aceasta nu afectează, în principiu, valabilitatea actelor şi măsurilor procesuale efectuate sau dispuse în cursul procesului penal.

^[10] F. Desportes, L. Lazerges-Cousquer, Traité de procédure pénale, 2^e éd., Ed. Economica, Paris, 2012, p. 5.

^[11] A se vedea M.-E., Boursier, Le principe de loyauté en droit processuel, Ed. Dalloz Paris, 2003, p. 14.

^[12] A se vedea B. Lefebvre, op. cit., pp. 329-335.

^[13] Idem, pp. 346-351.

^[14] C.C.R., Decizia nr. 353/2017 (M. Of. nr. 56 din 14 iulie 2017).

^[15] Ibidem.

^[16] Tr. Gheorghe, Comentariu, în N. Volonciu ş.a., op. cit., 2017, p. 811.

^[17] Textul prevede că abuzul de drept constând în formularea cu rea-credinţă a contestaţiei se sancţionează cu amendă judiciară de la 1000 la 7000 lei şi plata cheltuielilor judiciare ocazionate.

^[18] Potrivit art. 601¹ C. proc. pen., cererile în privinţa cărora rezultă că nu privesc o persoană condamnată determinată ori formulate împotriva unei persoane care nu poate fi determinată, precum şi cererile formulate în numele unei persoane condamnate, fără mandat din partea acesteia, dat în condiţiile legii, sunt inadmisibile.

^[19] Tr. Gheorghe, op. cit., p. 811.

^[20] A se vedea C.C.R., Decizia nr. 353/2017, precit. (Curtea Constituţională a statuat că, în plus, în procesul penal, elementul subiectiv poate privi nu numai vătămarea intereselor părţii adverse, ci şi ale societăţii, care sunt reprezentate de Ministerul Public, precum şi împiedicarea organelor judiciare de la aflarea adevărului în cauză).

^[21] G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2001, p. 119.

^[22] A.P. Dimitriu, în Gh. Piperea ş.a., Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 15; V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 32. 

^[23] V.H.D. Constantinescu, Comentariu, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2020, p. 168.

^[24] Ibidem.

^[25] A se vedea C.C.R., Decizia nr. 675 din 6 noiembrie 2018 (M. Of nr. 1116 din 29 decembrie 2018).

^[26] M. Of. nr. 887 din 10 noiembrie 2017.

^[27] În analiza sa, Curtea Constituţională a făcut trimitere la jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti care a calificat abuzul de drept ca fiind „o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, în structura căreia trebuie să coexiste cele două elemente, unul subiectiv, respectiv reaua-credinţă şi unul obiectiv, respectiv deturnarea dreptului de la finalitatea sa” şi care a identificat „patru caractere care se circumscriu noţiunii de abuz de drept, respectiv exercitarea dreptului subiectiv prin nesocotirea scopului pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii şi moralei, cu rea-credinţă şi cu depăşirea limitelor sale”. Curtea a statuat că „registrul situaţiilor în care un drept poate fi exercitat abuziv este unul larg, sens în care va reveni instanţelor de judecată sarcina să stabilească, în concret, în funcţie de particularităţile fiecărei speţe, dacă acesta a fost deturnat de la finalitatea sa”.

^[28] V.H.D. Constantinescu, precit., p. 1689.

^[29] Ibidem.

^[30] M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010.

^[31] Cu privire la reglementarea procesuală civilă, a se vedea, G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 2-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 31; I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 20-21; G.C. Frenţiu, D.L. Băldean, Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, pp. 18-19; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Teoria generală, Ed. Solomon, Bucureşti, 2017, pp. 99-106; V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 30-34.

^[32] A se vedea, F. Morard, L`avocat dans la défense pénale: de l`obligation de dire la vérité à un droit de mentir, sui-generis, 2017, pp. 321-322.

^[33] Conform art. 99¹ din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material şi procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

^[34] În acest sens, a se vedea şi C.A. Cluj, încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 86/2016, www.scj.ro, în care s-a statuat că „principiul loialităţii decurge din dreptul la un proces echitabil şi implică o anumită moralitate procedurală a organelor de urmărire penală în activitatea de strângere a probelor, aptă să asigure credibilitatea actului de justiţie şi aflarea adevărului, existând o prezumţie de bună-credinţă a organelor judiciare ce poate fi răsturnată doar în situaţia existenţei unor elemente de dovadă care să releve incidenţa vreuneia dintre situaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 101 C. proc. pen.”. În acelaşi sens, a se vedea şi Trib. Suceava, încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 174/2021, www.scj.ro, în care s-a arătat că „judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a apreciat că faţă de organele de cercetare penală funcţionează prezumţia de îndeplinire cu bună-credinţă a activităţii lor, în cauză nefiind încălcat niciun drept fundamental al inculpatului”.

^[35] A se vedea J.L. Worrall, Criminal Procedure, 3^rd ed., Ed. Pearson, Boston, 2018, p. 28 apud R. Slăvoiu, The good faith exception în procedura penală română, în Dreptul nr. 5/2021, pp. 152-162; C.A. Yagla, The Good Faith Exception to the Exclusionary Rule: The Latest Example of New Federalism in States, în Marquette Law Review, vol. 71, 1987, pp. 166-199; A.C. Henning, Herring v. United States: Extension of the Good Faith Exception to the Exclusionary Rule in Fourth Amendment Cases, Congressional Research Service, Report for Congress, 2 februarie 2009, www.crs.gov. 

^[36] A se vedea, United States v. Leon (1984) şi Massachusetts v. Sheppard (1984) cit. în Toward a General Good Faith Exception, Harvard Law Review, vol. 127, nr. 2/2013, pp. 775-776 (În aceste două cazuri s-a aplicat pentru prima dată idea evitării suprimării probei nelegale pe motivul bunei-credinţe, reţinându-se că regula excluderii nu trebuie să opereze dacă poliţia s-a bazat în mod rezonabil pe un mandat al magistratului care se dovedeşte a fi nelegal). În acelaşi sens, a se vedea şi cazurile în care principiul bunei-credinţe a fost extins şi la alte situaţii de erori, respectiv la invalidarea ulterioară a actelor legislative în Illinois v. Krull (1987) ori la greşelile de consemnare ale grefierului instanţei în Arizona v. Evans (1995) sau la înregistrările eronate în evidenţele poliţiei, dacă acestea se datorează unor situaţii accidentale în Herring v. United States (2009) ori la schimbarea regulilor procedurale existente la momentul efectuării procedeului probator în Davis v. United States (2011) etc. (Ibidem).

^[37] A se vedea R. Slăvoiu, op. cit., pp. 146-152.

^[38] A se vedea, în acest sens, I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 397/2014, www.scj.ro; C.A. Galaţi, s. pen. şi min., dec. nr. 96/A/2013 cit. de R. Slăvoiu, op. cit., p. 151; I.C.C.J., s. pen., încheierea judecătorului de camera preliminară nr. 10/C din 1 februarie 2016, cit. de C. Ghigheci, în Cereri şi excepţii de cameră preliminară. II. Legalitatea şi loialitatea administrării probelor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 45.

^[39] A se vedea A.V. Iugan, Excluderea probelor. Studiu de drept comparat (II), în Dreptul nr. 7/2020, pp. 111-143.

^[40] În acest sens, a se vedea M. Udroiu, M. Popa, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2020, p. 616. În acelaşi sens, a se vedea şi Trib. Bucureşti, înch. din 2 decembrie 2014, cit. de C. Moisă, în Probele în procesul penal. Practică judiciară adnotată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, pp. 44-47 (S-a subliniat că „existenţa nulităţii absolute nu este condiţionată de o culpă a organului judiciar, ci de încălcarea anumitor dispoziţii legale. Fiind vorba de o nulitate absolută ce intervine în cazul încălcării anumitor dispoziţii legale care au o importanţă deosebită în desfăşurarea procesului penal, vătămarea procesuală este prezumată juris et de jure,fiind suficientă încălcarea normei juridice prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute”).

^[41] A se vedea R. Slăvoiu, op. cit., p. 163 [S-a arătat că în Codul de procedură penală există unele norme care „par să reglementeze soarta actelor şi măsurilor procesuale după cum organul judiciar a acţionat sau nu cu bună-credinţă la momentul efectuării lor”, respectiv: art. 50 alin. (2) C. proc. pen., care prevede că dacă declinarea de competenţă a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate menţine, motivat, probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse de instanţa care şi-a declinat competenţa; art. 60 C. proc. pen., care dispune că „procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa acestuia”; art. 68 alin. (6) C. proc. pen., potrivit căruia, „în caz de admitere a abţinerii sau recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin”; art. 74 alin. (3) C. proc. pen. după care, în caz de admitere a cererii de strămutare, instanţa care a decis strămutarea „hotărăşte în ce măsură se menţinactele îndepliniteîn faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza” (s.n.). În toate aceste cazuri, s-a considerat că menţinerea probelor administrate, a actelor efectuate sau a măsurilor dispuse de organul judiciar necompetent sau lipsit de imparţialitate se justifică prin acţionarea sa cu bună-credinţă, deşi nicio prevedere din Codul de procedură penală nu o indică în mod explicit].

^[42] A se vedea, F. Desportes, L. Lazerges-Cousquer, Traité de procédure pénale, 4^e éd., Ed. Economica, Paris, 2016, pp. 413, 417; S. Guinchard, J. Buisson, Procédure pénale, 11^e éd., Ed. Lexis Nexis, Paris, 2018, pp. 463, 467 şi urm.

^[43] În acest sens, a se vedea P.-J. Delage, Légalité et loyauté dans le recueil des prévues, în Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr. 1/2021, pp. 117-119 (S-a arătat că, în tăcerea legii, obiectivul acestui principiu sau obligaţii de legalitate este de a garanta siguranţa şi securitatea juridică a cetăţenilor, respectiv de a-i proteja de ingerinţele excesive ale Statului, impunând magistraţilor, precum şi poliţiei judiciare de a nu recurge la un mijloc de probă care nu este autorizat de lege sau care nu a fost obţinut după formele prevăzute de lege).

^[44] A se vedea R.J. Bacigal, An Alternative Approach to the Good Faith Controversy, în Mercer Law Review, vol. 37, 1986, p. 976.