Răspunderea internațională a statelor

Bianca Selejan-Guțan, Laura-Maria Crăciunean-Tatu, Drept internațional public, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, 2026, p. 377-397.

§1. Considerații generale

Instituția răspunderii în dreptul internațional este guvernată de aceleași principii ale răspunderii din dreptul intern. Răspunderea este o consecință firească a încălcării obligațiilor create prin normele dreptului internațional. În cauza Fabrica din Chorzów^[1], Curtea Permanentă de Justiție Internațională a statuat, la nivel de principiu, că încălcarea oricărui angajament dă naștere unei obligații de reparație. Așadar, cu titlu exemplificativ, răspunderea internațională a statului poate fi angajată dacă, prin conduita sa, acesta încalcă prevederile unui tratat la care este parte, dacă folosește forța armată împotriva altui stat, dacă violează suveranitatea unui alt stat, dacă aduce atingere proprietății sau bunurilor unui alt stat, dacă oficialii săi săvârșesc fapte ilicite față de cetățenii unui alt stat, dacă violează integritatea teritorială a unui alt stat, dacă oficialii săi aduc atingere reprezentanților diplomatici ai unui alt stat etc.

În orice situație, răspunderea internațională a statelor „nu poate fi interpretată ca aducând atingere suveranității acestora, ci, dimpotrivă, ea constituie o manifestare a personalității lor internaționale”^[2]. Într-adevăr, calitatea de subiect de drept internațional conferă unei entități capacitatea de a dobândi atât drepturi, cât și obligații în temeiul dreptului internațional, iar răspunderea este un corolar al acestei capacități.

În dreptul internațional contemporan, regulile privind instituția răspunderii vizează existența și efectele actelor și faptelor ilicite, precum și obligația de reparare a prejudiciilor cauzate de ele. Aceste reguli nu au fost codificate încă sub forma unui tratat-cadru. În ciuda numeroaselor dificultăți pe care angajarea răspunderii internaționale a statului le poate presupune în practică – în special din cauza lipsei reglementării sale la nivel convențional sub forma unui regim juridic general –, aceasta rămâne un domeniu al dreptului internațional de importanță fundamentală și sub nicio formă inexistența unei reglementări convenționale cu caracter general nu pune în discuție însăși existența răspunderii internaționale a statului.

Astfel, în prezent, alături de cutumele internaționale relevante, materia răspunderii internaționale a statelor este guvernată în principal de Proiectul de articole privind răspunderea internațională a statelor pentru fapte internaționale ilicite (Draft Articles on Responsibility of States for Internationally Wrongful Acts), adoptat în anul 2001 de Comisia de Drept Internațional cu ocazia celei de a 53-a sesiuni și transmis Adunării Generale a ONU cu propunerea de a fi aprobat prin rezoluție și cu recomandarea ca în viitor, în funcție de practica internațională, să se decidă aprobarea unei convenții în materie.

Prin Rezoluția nr. 56/83 din 12 decembrie 2001, Adunarea Generală a ONU și-a exprimat aprecierea față de activitatea Comisiei care a finalizat proiectul privind răspunderea statelor pentru fapte internaționale ilicite, un proiect care a fost demarat încă din anul 1949, și l-a anexat rezoluției menționate. Un pas intermediar spre adoptarea formei din anul 2001 a fost adoptarea, în 1996, a unui proiect cu 62 de articole, în trei părți.

Proiectul anexat de Adunarea Generală a ONU Rezoluției din 12 decembrie 2001 conține patru părți: Faptul internațional ilicit (Partea I), Conținutul răspunderii internaționale a statului (Partea a II-a), Implementarea răspunderii internaționale a statului (Partea a III-a) și Dispoziții cu caracter general (Partea a IV-a).

Partea I definește condițiile necesare care trebuie îndeplinite pentru ca răspunderea statului să ia naștere, principiile generale aplicabile răspunderii internaționale (Capitolul I), condițiile în care o conduită poate să fie imputabilă/atribuită statului (Capitolul II), condițiile în care o astfel de conduită poate constitui o încălcare a unei obligații internaționale a statului (Capitolul III), situațiile în care un stat răspunde pentru o obligație internațională a unui alt stat (Capitolul IV) și circumstanțele care înlătură caracterul ilicit al conduitei care constituie o încălcare a unei obligații internaționale a statului (Capitolul V).

Partea a II-a abordează problema conținutului și substanței răspunderii internaționale a statului, respectiv problema consecințelor juridice ale răspunderii internaționale a statului. Astfel, sunt detaliate principiile generale aplicabile conținutului răspunderii internaționale (Capitolul I), repararea consecințelor faptului internațional ilicit (Capitolul II), încălcările grave ale obligațiilor rezultate din norme imperative de drept internațional (Capitolul III).

Partea a III-a discută problema implementării răspunderii internaționale a statului, abordând aspecte precum invocarea răspunderii statului (Capitolul I) și contramăsurile (Capitolul II).

În final, Partea a IV-a este consacrată prevederilor cu caracter general.

Deși Adunarea Generală a ONU nu a adoptat un tratat internațional, ci doar a anexat unei rezoluții proiectul de articole trimis de Comisia de Drept Internațional, dispozițiile normative ale acestuia sunt considerate că reflectă în mare măsură dreptul internațional cutumiar și, de aceea, au un grad ridicat de autoritate normativă. În plus, această autoritate normativă a fost confirmată în mod constant și de jurisprudența Curții Internaționale de Justiție.

Dacă în primele etape de dezvoltare a dreptului internațional răspunderea statelor era considerată ca avându-și originea în actele indivizilor care cauzaseră prejudicii unui stat străin, concepția actuală asupra răspunderii a extins domeniul acesteia spre orice încălcări ale unor norme de drept internațional prin conduita ilicită a statelor.

Cu alte cuvinte, suntem în prezența unei răspunderi cu caracter obiectiv, cel puțin pentru unele situații cum ar fi comiterea genocidului, care nu lezează numai resortisanții unui anume stat, ci întreaga comunitate internațională.

În aceste condiții, întrebarea cu cea mai mare frecvență a fost aceea a naturii juridice a răspunderii statului în dreptul internațional, precum și dacă vorbim despre răspunderea statului sau a persoanelor care îl reprezintă ori ambele și în ce condiții acestea pot fi influențate, diminuate.

Majoritatea internaționaliștilor admit faptul că răspunderea statelor nu a fost niciodată consacrată în dreptul internațional sub forma unui regim juridic general și că este o răspundere sui generis, în sensul că nu este nici „civilă”, nici „penală”, ci pur și simplu internațională^[3]. Acest lucru rămâne valabil chiar în cazul răspunderii pentru încălcări grave ale obligațiilor care decurg din norme imperative, când, deși se pune problema responsabilității penale a conducătorilor statului, simpla angajare a acesteia nu înlătură răspunderea penală a statului.

Sub aspectul naturii juridice, răspunderea internațională a statelor este un raport juridic între state sau alte subiecte ale dreptului internațional, în urma săvârșirii de către acestea a unui fapt internațional ilicit. Ea este antrenată atât atunci când se produce un prejudiciu de către un stat altui stat, cât și atunci când prejudiciul este produs de către un stat cetățenilor altui stat.

Așadar, răspunderea internațională poate fi definită ca o instituție juridică în temeiul căreia statul sau alt subiect de drept internațional care a săvârșit un fapt internațional ilicit trebuie să repare prejudiciile cauzate, prin acel fapt ilicit, altui stat sau cetățenilor altui stat ori comunității internaționale.

§2. Temeiul răspunderii internaționale a statelor

Alături de lipsa consacrării convenționale, altă latură complexă și controversată a răspunderii internaționale a statului o constituie fundamentarea sa teoretică.

În doctrina dreptului internațional au existat două teorii în fundamentarea răspunderii internaționale: teoria culpei și teoria răspunderii bazate pe risc (a răspunderii obiective).

Teoria culpei,formulată pentru prima dată de Hugo Grotius și susținută de autori ca Hersch Lauterpacht și Georges Scelle, fundamenta existența răspunderii internaționale pe existența elementului subiectiv, al culpei în săvârșirea faptului internațional ilicit. Această teorie a stat la baza unor hotărâri ale Curții Internaționale de Justiție, cum ar fi cea din cauza Canalul Corfu^[4], în care Curtea a arătat că „nu se poate conchide din simplul fapt că statul exercită controlul asupra teritoriului său că acesta a știut sau ar fi trebuit să cunoască orice act ilicit săvârșit în acest teritoriu sau pe autorii lui. Acest fapt, prin el însuși, nu poate implica responsabilitatea statului (…)”.

Teoria răspunderii bazate pe risc (a răspunderii obiective) fundamentează existența răspunderii internaționale pe simpla producere a faptului internațional ilicit care poate fi atribuit statului, fără a fi necesară dovedirea culpei acestuia. Potrivit acestei teorii, statul răspunde în baza legăturii de cauzalitate între activitatea sa și prejudiciul cauzat unui alt stat sau unor indivizi.

Doctrina și practica dreptului internațional apreciază că la baza răspunderii internaționale stă teoria obiectivă (sau a răspunderii bazată pe risc). Argumentul principal adus în sprijinul acestei opțiuni este acela că statul este o entitate abstractă, care nu poate ea însăși să comită fapte internaționale ilicite, ci acționează și comite astfel de fapte printr-o multitudine de persoane care acționează în numele său (agenții statului), iar datorită complexității funcțiilor statului, aceste persoane sunt din ce în ce mai numeroase. Așadar, proliferarea numărului organelor și al agențiilor statului ar fi rațiunea principală care ar sta la baza fundamentării răspunderii internaționale pe ideea de răspundere obiectivă, bazată pe risc.

Cu toate acestea, Proiectul de articole nu tranșează problema caracterului subiectiv sau obiectiv al răspunderii internaționalea statelor. Potrivit acestuia, temeiul răspunderii internaționale îl reprezintă producerea unui fapt internațional ilicit. Acest fapt internațional ilicit poate fi o acțiune, o omisiune sau o combinație a celor două. În plus, domeniul de aplicare a art. 1 din Proiect este unul extins, referindu-se la încălcarea oricăror obligații ale unui stat, fără să aibă importanță dacă respectivele obligații sunt față de un alt stat, față de comunitatea internațională în ansamblul său, dacă sunt obligații rezultate din tratat sau nu, dacă sunt obligații bilaterale ori multilaterale^[5].

Astfel, plecând de la distincția lui H.L.A. Hart între reguli primare – acelea care ghidează conduitele, impunând obligații sau conferind prerogative; de exemplu, interzicerea genocidului, a agresiunii etc. – și reguli secundare – acelea care vizează identificarea, modificarea sau executarea regulilor primare^[6] –, redactorii Proiectului au arătat în comentariile la acesta: „Dacă răspunderea este «obiectivă» sau «subiectivă» depinde de circumstanțe, inclusiv de obligația primară care este avută în vedere. Același lucru este valabil și pentru alte standarde, atunci când ele presupun un oarecare grad de vinovăție, culpă, neglijență sau o conduită de diligență. Aceste standarde variază de la un context la altul din rațiuni care sunt esențial legate de obiectul și scopul prevederii unui anumit tratat sau a unei anumite reguli care dă naștere unei obligații primare. Proiectul de articole nu instituie nicio prezumție, în acest sens, între diferite standarde posibile. Stabilirea lor reprezintă obiectul interpretării și aplicării normelor primare incidente într-un caz concret”^[7].

Normele primare de dreptinternațional cu privire la răspunderea internațională a statului s-au dezvoltat ca rezultat al preocupărilor teoretice și practice legate destatutul străinilor, respectiv al acelor persoane care își aveau domiciliul/reședința în alte state decât statul lor de cetățenie și care suferiseră prejudicii personale sau atingeri ale bunurilor lor din partea celor dintâi. În acest context ar trebui plasată și ideea de standard minim internațional aplicabil străinilor, împărtășită de statele din blocul vestic care au susținut existența și aplicabilitatea, din punct de vedere istoric, a unui astfel de regim. În opoziție cu această abordare, consacrată de practica tribunalelor și comisiilor internaționale de arbitraj^[8], găsim în spațiul latino-american doctrina Calvo, care insistă pe ideea opusă, și anume aceea că străinilor trebuie să le fie recunoscute aceleași drepturi precum cetățenilor, iar protejarea acestor drepturi ar trebui să fie făcută prin intermediul accesului la instanțele de la nivel național.

În toate cazurile, în prezent, trebuie să avem în vedere nu numai faptul că protecția internațională a drepturilor omului este un domeniu în care s-au înregistrat serioase dezvoltări în perioada care a urmat celui de Al Doilea Război Mondial, ci și că un aspect-cheie al răspunderii internaționale este tocmai ideea unui drept al statului de a-și proteja propriii cetățeni atunci când aceștia sunt afectați prin fapte contrare dreptului internațional provenite din partea unui alt stat. Dacă un stat folosește sau nu această din urmă posibilitate ține exclusiv de voința/dorința sa, fiind, așadar, un act discreționar. Prin urmare, nu există un drept al cetățeanului unui stat prin care acesta să oblige statul de cetățenie să își exercite prerogativa de protecție în ceea ce îl privește. De cele mai multe ori, atunci când se pune problema exercitării dreptului de protecție diplomatică, sunt luate în calcul o serie de aspecte legate pe politicile unui stat în anumite domenii, precum și o serie de aspecte diplomatice^[9].

În concluzie, Proiectul enunță norme secundare^[10] referitoare la răspunderea internațională a statelor și reprezintă o încercare a Comisiei de Drept Internațional a ONUde a consacra un regim lex generalis pentru această materie. Astfel, art. 55 dispune că dispozițiile Proiectului „nu se vor aplica atunci când și în măsura în care condițiile de existență a unui fapt internațional ilicit, conținutul sau punerea în aplicare a răspunderii internaționale a statului sunt reglementate de norme speciale de drept internațional”, acestea din urmă constituind lex specialis sau norme prin care se derogă de la regimul general^[11].

Deși obiectivul Proiectului a fost acela de a consacra un regim general în materia răspunderii internaționale a statelor, dispozițiile sale normative nu aduc atingere: a) chestiunilor legate de răspunderea statelor care nu sunt reglementate în cuprinsul său (art. 56); b) niciunei chestiuni legate de răspunderea individuală în conformitate cu dreptul internațional a oricărei persoane care acționează în numele unui stat (art. 58); c) chestiunilor legate de răspunderea unei organizații internaționale sau a unui stat pentru conduita unei organizații internaționale în conformitate cu dreptul internațional (art. 57).

O altă observație este aceea că, în general, în dreptul internațional, legătura dintre răspundere și instanțele de judecată nu este atât de evidentă precum în dreptul intern. Astfel, răspunderea internațională a statului este frecvent discutată în practica diplomatică, nu numai în fața unei instanțe sau a unui tribunal internațional.

§3. Condițiile și principiile răspunderii internaționale a statului

Conform Proiectului, există trei principii generale aplicabile în materia răspunderii internaționale a statului, în care sunt înglobate și condițiile acesteia:

1. răspunderea statului este angajată pentru un fapt internațional ilicit (art. 1);

2. un fapt internațional ilicit există atunci când sunt întrunite cumulativ două condiții:

a) conduita, constând dintr-o acțiune și/sau omisiune, este imputabilă/poate fi atribuită statului conform dreptului internațional (elementul subiectiv); și

b) conduita menționată constituie o încălcare a unei obligații internaționale în vigoare față de statul respectiv (elementul obiectiv);

3. calificarea unui fapt internațional al statului drept ilicit este guvernată de dreptul internațional (art. 3).

Vom detalia în cele ce urmează aceste principii și condiții.

3.1. Răspunderea statului este angajată pentru un fapt internațional ilicit (acțiune și/sau omisiune)

Art. 1 din Proiect consacră unul dintre principiile de bază ale răspunderii internaționale, respectiv existența unui fapt internațional ilicit. Acesta poate să constea într-o acțiune^[12] sau într-o omisiune/inacțiune^[13] ori ambele combinate.

Într-o fază inițială, în doctrină și în practica internațională s-a susținut că relațiile legale rezultate din comiterea unui fapt internațional ilicit sunt, în esență, cu natură bilaterală și că, prin urmare, răspunderea ar avea în vedere doar relațiile internaționale dintre statul victimă și statul responsabil pentru violarea obligației. Așadar, răspunderea internațională era privită restrictiv, fiind limitată la situațiile bilaterale.

În prezent, practica statelor admite o abordare mai extinsă a problemei răspunderii internaționale. Ca urmare a deciziei Curții Internaționale de Justiție în cauza Barcelona Traction, Light and Power Company^[14], s-a admis faptul că unele fapte ilicite pot să atragă răspunderea internațională a statului în relație cu anumite sau cu mai multe state, precum și în raport cu comunitatea internațională în ansamblul ei. Astfel, Curtea a statuat că „trebuie făcută o distincție între obligații ale statului față de comunitatea internațională în ansamblul ei și obligații internaționale care iau naștere față de un alt stat în domeniul protecției diplomatice. Prin însăși natura lor, primele interesează toate statele. Dată fiind importanța drepturilor vizate, toate statele au un interes legal în protejarea lor; acestea sunt obligații erga omnes”^[15] (s.n.). Curtea a menționat printre acestea agresiunea, genocidul, principiile și regulile care vizează drepturile fundamentale ale ființei umane, inclusiv protecția împotriva sclaviei și a discriminării rasiale^[16].

Așadar, „orice violare de către un stat a unei obligații internaționale, indiferent de natura acesteia (convențională/cutumiară; bilaterală/multilaterală/erga omnes – n.n.), dă naștere răspunderii internaționale”^[17] (s.n.).

În principiu, fiecare stat este responsabil pentru propria conduită în relație cu propriile obligații asumate la nivel internațional. Cu toate acestea, un stat poate, de asemenea, să răspundă internațional pentru faptul internațional ilicit săvârșit de un alt stat, atunci când respectivul fapt a fost realizat sub direcția sau controlul celui dintâi.

În toate cazurile, consecințele unui fapt internațional ilicit nu pot fi limitate la reparație sau la sancțiune, ci în dreptul internațional, ca în orice alt sistem de drept, un fapt internațional ilicit poate să dea naștere unei tipologii variate de relații legale, în funcție de circumstanțele concrete^[18].

Curtea Permanentă de Justiție Internațională, precum și Curtea Internațională de Justiție au aplicat principiul înscris în art. 1 din Proiect atât în materie contencioasă, cât și în materie consultativă. În materie contencioasă, principiul a fost aplicat, de exemplu, în: cauza Fosfații din Maroc^[19], cauza Canalul Corfu^[20], cauza Activități militare și paramilitare în și împotriva statului Nicaragua^[21] și cauza Proiectul Gabčíkovo-Nagymaros^[22]. În materie consultativă, Curtea s-a referit la acesta în Avizul consultativ cu privire la repararea prejudiciilor suferite în serviciul Națiunilor Unite^[23] ori Avizul consultativ cu privire la interpretarea tratatelor de pace, faza a doua^[24], în care a statuat că „refuzul de a îndeplini o obligație rezultată dintr-un tratat implică răspunderea internațională”.

3.2. Condițiile privind existența unui fapt internațional ilicit

Cele două condiții care trebuie întrunite pentru existența unui fapt internațional ilicit sunt:

a) conduita, constând într-o acțiune și/sau omisiune, este imputabilă/poate fi atribuită statului, conform dreptului internațional – imputabilitatea/atribuirea (elementul subiectiv);

b) conduita menționată constituie o încălcare a unei obligații internaționale în vigoare față de statul respectiv (elementul obiectiv) (art. 2 din Proiect).

Cele două condiții/elemente trebuie îndeplinite cumulativ. Deși Proiectul nu le tratează sub denumirea de element subiectiv și element obiectiv, această terminologie poate fi întâlnită uneori în doctrină^[25].

Curtea Permanentă de Justiție Internațională și Curtea Internațională de Justiție au statuat caracterul interdependent al celor două condiții în cauza Fosfații din Maroc și, respectiv, în cauza Personalul diplomatic și consular al SUA la Teheran^[26], cu deosebirea că, în primul caz, Curtea Permanentă de Justiție Internațională a menționat strict obligațiile internaționale rezultate din tratate internaționale în vigoare între părțile în dispută, în timp ce în al doilea caz Curtea Internațională de Justiție s-a referit la obligații internaționale rezultate din tratate în vigoare sau orice alte reguli de drept internațional care ar putea să fie aplicabile.

Astfel, în cauza Fosfații din Maroc, cu privire la caracterul interdependent, Curtea a statuat faptul că, pentru a fi angajată răspunderea internațională, trebuie să existe „un act imputabil statului, act care poate fi descris ca fiind contrar dreptului/drepturilor altui stat, așa cum acesta/acestea rezultă dintr-un tratat” (s.n.), în timp ce, în cauza Personalul diplomatic și consular al SUA la Teheran, Curtea a arătat că, pentru a putea fi stabilită răspunderea Republicii Islamice Iran, trebuie ca, „(…) în primul rând, să se determine în ce măsură, din punct de vedere juridic, respectivele fapte sunt imputabile statului iranian. În al doilea rând, trebuie analizată compatibilitatea sau incompatibilitatea lor cu obligațiile internaționale ale Iranului în temeiul tratatelor în vigoare sau a oricăror alte reguli de drept internațional care ar fi aplicabile (…)” (s.n.).

a) Conduita, constând într-o acțiune și/sau omisiune, este imputabilă/poate fi atribuită statului, conform dreptului internațional – imputabilitatea/atribuirea (elementul subiectiv).

Conduita la care se referă art. 2 din Proiect poate consta într-o acțiune, o omisiune sau ambele combinate. Astfel, în cauza Canalul Corfu, Curtea Internațională de Justiție a statuat că răspunderea Albaniei rezultă din faptul că a știut sau ar fi trebuit să știe despre prezența minelor în apele sale teritoriale și din faptul că nu a făcut nimic pentru a încunoștința statele terțe cu privire la această prezență^[27]. Pe de altă parte, în cauza Personalul diplomatic și consular al SUA la Teheran, responsabilitatea statului a fost consecința unei omisiuni (a unei inacțiuni), Curtea concluzionând că răspunderea Iranului s-a datorat „inacțiunii” autorităților sale, care „au eșuat în luarea măsurilor corespunzătoare”, în circumstanțe în care aceste măsuri se impuneau a fi luate.

În ceea ce privește imputabilitatea/atribuirea actului respectiv statului, principiul de bază de la care plecăm este acela că statul este o entitate abstractă, care are personalitate juridică potrivit dreptului internațional, dar care poate să acționeze doar prin intermediul agenților sau reprezentanților săi, respectiv al uneia, al mai multor persoane fizice sau al unor organe ale sale. Acest principiu constituie drept internațional cutumiar, iar o cauză relevantă care consacră acest lucru este cauza Aplicarea Convenției cu privire la prevenirea și pedepsirea crimei de genocid^[28]. Determinarea a ceea ce constituie sau nu organ al statului, în vederea angajării răspunderii, ține de dreptul intern și de practica fiecărui stat în parte. Cu toate că, în principiu, statul este în măsură să stabilească în mod liber care este structura sa internă, dreptul internațional are, de asemenea, un rol important. Astfel, conduita anumitor instituții care exercită prerogative sau funcții publice, precum poliția, este imputabilă statului, chiar dacă la nivel intern astfel de instituții sunt autonome în relația cu executivul.

Așadar, întrebarea de bază la care trebuie să răspundem atunci când discutăm despre imputabilitate/atribuire este: care sunt persoanele sau organele care pot fi considerate că acționează în numele statului, în așa fel încât să se poată pune problema responsabilității internaționale a acestuia?

Proiectul de articole enunță aceste persoane și organe în cuprinsul Capitolului II (art. 4-11). Astfel, vor fi fapte ale statului:

a1) Conduita organelor unui stat (art. 4). Sintagma „organ al unui stat” include orice persoană sau entitate care are acest statut în conformitate cu dreptul intern al statului. În acest sens, dreptul intern și practica statelor joacă un rol important, în sensul că statul are deplină libertate de a stabili care sunt organele sale. Cu toate acestea, din perspectiva dreptului internațional, statul, ca subiect de drept internațional, este ținut răspunzător de conduita tuturor organelor și a oficialilor săi care fac parte din organizarea sa și acționează în această capacitate, chiar dacă au sau nu personalitate juridică potrivit dreptului intern.

Conduita organelor unui stat va fi considerată un fapt al statului, conform dreptului internațional, dacă acest organ exercită funcții legislative, executive și judecătorești sau orice alte funcții, oricare ar fi poziția sa în organizarea statului și oricare ar fi natura sa ca organ central sau al unei unități teritoriale a statului.

a2) Conduita persoanelor sau entităților care exercită elemente de autoritate guvernamentală (art. 5). Va constitui un fapt al statului, conform dreptului internațional, conduita unei persoane sau entități care nu este organ al statului, conform art. 4, dar care este împuternicită de dreptul intern al statului în cauză să exercite elemente de autoritate guvernamentală, dacă persoana sau entitatea acționează în această capacitate în situația particulară dată.

a3) Conduita organelor plasate la dispoziția unui stat de către alt stat (art. 6). De asemenea, constituie un fapt al statului conduita unui organ plasat la dispoziția unui stat de către alt stat, dacă organul acționează în exercitarea elementelor de autoritate guvernamentală ale statului la dispoziția căruia a fost plasat.

a4) Conduita organelor sau persoanelor care exercită elemente de autoritate guvernamentală, dar care și-au depășit autoritatea sau au acționat în contradicție cu instrucțiunile primite (art. 7). Conduita unui organ de stat sau a unei persoane ori entități împuternicite să exercite elemente de autoritate guvernamentală va fi considerată ca fapt al statului conform dreptului internațional dacă organul, persoana sau entitatea acționează în această capacitate, chiar dacă își depășește autoritatea sau contravine instrucțiunilor.

a5) Conduita comandată sau controlată de stat (art. 8). Conduita unei persoane sau a unui grup de persoane va fi considerată ca fapt al statului conform dreptului internațional dacă persoana sau grupul de persoane acționează în fapt conform instrucțiunilor ori sub comanda sau controlul statului în desfășurarea acelei conduite. Astfel, dispozițiile art. 8 extind aria de acoperire a faptelor care sunt imputabile/pot fi atribuite statului. pentru a acoperi și conduita unor persoane sau grupuri care acționează la comanda, sub autoritatea ori sub controlul statului.

În practica Curții Internaționale de Justiție acest aspect a fost discutat în cauza Activități militare și paramilitare în și împotriva statului Nicaragua, în care Curtea a arătat că, deși SUA nu sunt responsabile pentru toate actele contras, ar putea fi responsabile dacă ar fi avut controlul efectiv al activităților militare și paramilitare („testul Nicaragua/testul controlului efectiv”)^[29]. Caracterul cutumiar al acestei norme a fost discutat în cauza Aplicarea Convenției cu privire la prevenirea și pedepsirea crimei de genocid, în care Curtea nu a putut să impute/atribuie Serbiei activitățile celor care au cauzat masacrul de la Srebrenica. Mai mult, Curtea a luat în discuție ideea de „control general” (engl. overall control) pe care a folosit-o Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie în cauza Tadić și, considerând-o lipsită de argumente, a aplicat „testul Nicaragua”.

a6) Conduita desfășurată în absența sau în cazul neîndeplinirii atribuțiilor de către autoritățile oficiale (art. 9). Conduita unei persoane sau a unui grup de persoane va fi considerată ca fapt al statului conform dreptului internațional dacă persoana sau grupul de persoane exercită în fapt elemente de autoritate guvernamentală în absența ori în cazul neîndeplinirii atribuțiilor de către autoritățile oficiale și în circumstanțe de natură să reclame exercitarea acelor elemente de autoritate.

a7) Conduita unei mișcări insurecționale sau de altă natură (art. 10). Potrivit Proiectului, conduita unei mișcări insurecționale care formează noul guvern al unui stat va fi considerată ca fapt al statului respectiv conform dreptului internațional. În plus, conduita unei mișcări insurecționale sau de altă natură care reușește stabilirea unui nou stat într-o parte a teritoriului statului preexistent sau într-un teritoriu sub administrarea sa va fi considerată ca fapt al noului stat conform dreptului internațional.

La baza acestei abordări stă ideea continuității între statul nou-creat și mișcarea insurecțională. Astfel, o mișcare insurecțională sau rebelă care devine guvern va fi răspunzătoare pentru respectivele fapte. Sau, altfel spus, deși abordarea tradițională din cauza Solis^[30] este aceea că un guvern nu poate fi răspunzător de faptele unui grup rebel sau ale unei mișcări insurecționale atunci când a acționat cu bună-credință și fără neglijență în suprimarea respectivei rebeliuni sau insurecții, situația este diferită în cazul în care respectiva mișcare insurecțională devine noul guvern. În acest caz, conform art. 10 din Proiectul de articole, va exista răspundere internațională.

a8) Conduita confirmată și asumată de un stat ca fiind a sa proprie (art. 11). În temeiul art. 11 din Proiectul de articole, conduita care nu este imputabilă unui stat în conformitate cu articolele anterioare va fi totuși considerată ca fapt al statului respectiv conform dreptului internațional dacă și în măsura în care statul confirmă și își asumă conduita în discuție ca fiind a sa proprie.

Curtea Internațională de Justiție a aplicat această regulă de atribuire în cauza Personalul diplomatic și consular al SUA la Teheran. Astfel, Curtea a statuat, printre altele, că, prin aprobarea conduitei studenților militanți de către numeroasele autorități iraniene (religioase, executive, judiciare, reprezentați ai poliției, reprezentanți din radiodifuziune), prin anunțarea de către ayatollahul Khomeini a politicii sale de a menține situația ostaticilor, prin Decretul adoptat la 17 noiembrie 1979, s-a acceptat, la nivel oficial, conduita studenților militanți drept conduită a statului Iran. În plus, Curtea a apreciat că autoritățile iraniene au fost pe deplin conștiente de obligațiile care le incumbă în baza convențiilor internaționale aflate în vigoare referitoare la luarea măsurilor necesare pentru a proteja sediul ambasadei și al consulatelor, precum și personalul diplomatic de orice atac și de orice atentat la inviolabilitatea acestora și că au fost pe deplin conștiente despre necesitatea unor acțiuni urgente din partea lor și au avut mijloacele necesare pentru a-și îndeplini aceste obligații și, cu toate acestea, au eșuat în totalitate în a le îndeplini.

b) Conduita constituie o încălcare a unei obligații internaționale în vigoare față de statul respectiv (elementul obiectiv).

Potrivit art. 2 din Proiect, conduita menționată trebuie să constituie o încălcare a unei obligații internaționale în vigoare față de statul respectiv. Deși în practica inițială a Curții Permanente de Justiție Internațională abordarea a fost aceea a limitării răspunderii la situația încălcării obligațiilor rezultate din tratate în vigoare la care statul în discuție este parte, textul actual al Proiectul se apreciază că se referă atât la obligații în vigoare rezultate din tratate internaționale, cât și la obligații rezultate din cutume internaționale. Cu ale cuvinte, așa cum s-a statuat în cauza Rainbow Warrior, „violarea de către un stat a oricărei obligații” dă naștere răspunderii internaționale.

Astfel, în privința domeniului de aplicare a art. 1 din Proiect, se apreciază că acesta este unul extins și că se referă la încălcarea oricăror obligații ale unui stat, fără să aibă importanță dacă respectivele obligații sunt față de un alt stat, față de comunitatea internațională în ansamblul său, dacă sunt obligații rezultate din tratat sau nu, dacă sunt obligații bilaterale ori multilaterale^[31].

Deși în cauza Barcelona Traction, Light and Power Company^[32] Curtea Internațională de Justiție a arătat că „trebuie făcută distincția esențială între obligații ale statului față de întreaga comunitate internațională (de exemplu, în cazul actelor de agresiune, genocid, protecția împotriva sclaviei, a discriminării rasiale etc.) și obligații ale statului față de un alt stat în materia protecției diplomatice”, acest lucru nu are semnificația inexistenței răspunderii în cazul celor dintâi. „Prin însăși natura lor, primele constituie motiv de preocupare și interes pentru toate statele. Având în vedere importanța drepturilor vizate, toate statele pot pretinde că au un interes legal în privința protecției lor; ele constituie obligații erga omnes”.

3.3. Calificarea unui fapt internațional al statului drept ilicit este guvernată de dreptul internațional

Din cuprinsul art. 3 rezultă și ultimul dintre principiile de bază aplicabile în materia răspunderii, respectiv calificarea unui fapt internațional ca ilicit este independentă de calificarea acestuia ca licit potrivit dreptului intern.

Aplicarea acestui principiu produce cel puțin două consecințe: 1. un fapt al statului nu poate fi considerat ca ilicit din punct de vedere al dreptului internațional decât în măsura în care constituie o încălcare a unei obligații internaționale; astfel, nu va prezenta relevanță dacă acest act aduce sau nu atingere dreptului intern al statului în discuție; 2. statul nu poate să invoce prevederile dreptului său intern^[33] ca argument pentru nerespectarea unei obligații internaționale.

Acest principiu a fost afirmat de Curtea Permanentă de Justiție Internațională în cauze precum S.S. Wimbledon^[34], Zonele libere din Savoia Superioară și districtul Gex^[35], dar și în Avizele consultative cu privire la schimbul de populație greacă și turcă^[36], Tratamentul naționalilor polonezi^[37] ori Jurisdicția instanțelor din Danzig^[38].

La rândul ei, Curtea Internațională de Justiție a confirmat această practică în propria sa jurisprudență, în cauze contencioase și în avize consultative precum cauza ELSI^[39] sau Avizul consultativ cu privire la repararea prejudiciilor suferite în serviciul Națiunilor Unite^[40].

În mod similar, această abordare a fost confirmată și în practica instanțelor de arbitraj^[41].

În plus, la nivel convențional, Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969 consacră acest principiu în mod expres în art. 27: „O parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a se sustrage de la executarea unei obligații internaționale”.

§4. Circumstanțele/Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptului internațional

Circumstanțele/cauzele care exclud caracterul ilicit al faptului internațional reprezintă acele situații în care, deși faptul internațional al unui stat prezintă un caracter ilicit, suntem în prezența unei circumstanțe speciale/excepționale care face ca acest caracter să fie înlăturat. Astfel de circumstanțe pot fi invocate de stat pentru a-și justifica o conduită care, în lipsa lor, ar constitui un fapt internațional ilicit.

Circumstanțele/cauzele care exclud caracterul ilicit al faptului internațional menționate în Proiectul de articole reprezintă drept internațional cutumiar (Capitolul V).

Invocarea unei circumstanțe/cauze care exclude caracterul ilicit nu afectează îndeplinirea obligației în cauză, dacă și în măsura în care circumstanța care înlătură caracterul ilicit nu mai există, și nici problema despăgubirii, pentru orice pierdere materială cauzată de faptul în cauză.

Prezentăm în continuare circumstanțele care exclud caracterul ilicit al unui fapt internațional al unui stat enunțate în Proiect.

4.1. Consimțământul valid/valabil al statului (art. 20 din Proiectul de articole)

Consimțământul valid/valabil al statului pentru comiterea de către un alt stat a unui anumit fapt exclude caracterul ilicit al acelui fapt în relație cu primul stat, în măsura în care faptul rămâne în limitele consimțământului respectiv. Spre exemplu, permisiunea acordată de un stat altui stat de utilizare a mării teritoriale sau a spațiului aerian poate „legaliza” ceea ce altfel ar constitui o conduită ilicită.

Consimțământul, care trebuie să fie valid/valabil, trebuie să fie dat anterior sau concomitent producerii faptului internațional ilicit. Consimțământul acordat ulterior producerii faptului internațional ilicit are valoarea unei achiesări sau ratificări a conduitei și duce la pierderea dreptului de a invoca răspunderea.

Spre exemplu, acordul cu privire la constituirea unor comisii de anchetă sau la desfășurarea unor operațiuni de salvare.

4.2. Legitima apărare (art. 21 din Proiectul de articole)

Caracterul ilicit al unui fapt al unui stat este înlăturat dacă faptul constituie o măsură legitimă de autoapărare, în conformitate cu dispozițiile art. 51 din Carta ONU. Potrivit acestuia: „Nicio dispoziție din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Națiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și a securității internaționale. Măsurile luate de membri în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoștința Consiliului de Securitate și nu vor afecta în niciun fel puterea și îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul prezentei Carte, de a întreprinde oricând acțiunile pe care le va considera necesare pentru menținerea sau restabilirea păcii și a securității internaționale” (s.n.).

Astfel, legitima apărare, invocată în condiții legale, constituie o circumstanță care exclude caracterul ilicit al faptului internațional. Însă, pentru a exclude caracterul ilicit al faptului, este necesar ca aceasta să respecte cerințele prevăzute de Carta ONU cu privire la raportarea către Consiliul de Securitate, precum și cerințe cu privire la necesitate și proporționalitate, stabilite conform dreptului cutumiar.

4.3. Contramăsurile față de faptul internațional ilicit (art. 22 și art. 49-53 din Proiectul de articole)

Caracterul ilicit al unui fapt al unui stat care nu este conform cu o obligație internațională față de un alt stat este înlăturat dacă și în măsura în care faptul constituie o contramăsură luată împotriva celui de al doilea stat în conformitate cu Capitolul II din Partea a III-a a Proiectului.

Contramăsurile reprezintă o suspendare a executării obligațiilor internaționale datorate statului responsabil de către statul afectat de săvârșirea faptului internațional ilicit. Ele vor fi luate, în măsura posibilului, de o așa manieră încât să permită executarea obligațiilor în discuție. Astfel, statul vătămat nu poate recurge la contramăsuri față de un stat care a săvârșit un fapt internațional ilicit decât pentru a-l determina să își îndeplinească obligațiile. În plus, contramăsurile vor înceta de îndată ce statul răspunzător și-a îndeplinit obligațiile.

Contramăsurile trebuie să fie proporționale cu prejudiciul suferit și nu vor afecta: a) obligația de a se abține de la amenințarea cu forța sau folosirea forței în conformitate cu Carta ONU; b) obligațiile de protecție a drepturilor omului; c) obligațiile cu caracter umanitar, care interzic represaliile.

În plus, înainte de recurgerea la contramăsuri, statul vătămat va cere statului răspunzător să își îndeplinească obligațiile, îl va notifica cu privire la intenția de a adopta contramăsuri și va propune negocieri în vederea soluționării pe cale pașnică a diferendului.

În cauza Activități militare și paramilitare în și împotriva statului Nicaragua^[42], Curtea Internațională de Justiție, a arătat că, pentru a fi justificabilă, o contramăsură trebuie să se conformeze unor anumite condiții:

a) contramăsura să fie luată ca răspuns la o faptă ilicită săvârșită anterior de către stat și direcționată împotriva acelui stat;

b) statul prejudiciat să fi solicitat statului care săvârșește fapta ilicită să întrerupă acea conduită sau să îl despăgubească;

c) fapta statului prejudiciat și efectele contramăsurii să fie proporționale.

4.4. Forța majoră (art. 23 din Proiectul de articole)

Forța majoră reprezintă intervenția unei forțe irezistibile sau a unui eveniment neprevăzut, dincolo de controlul statului, care face materialmente imposibilă executarea obligației în circumstanțele date. Pentru a exclude caracterul ilicit al unui fapt internațional, forța majoră trebuie să nu se datoreze, singură sau împreună cu alți factori, conduitei statului care o invocă sau statul în cauză să își fi asumat riscul situației de a se produce.

Așa cum o demonstrează atât jurisprudența tribunalelor arbitrale, cât și jurisprudența Curții Permanente de Justiție Internațională, standardul pentru acceptarea forței majore drept cauză care înlătură caracterul ilicit al faptului este destul de ridicat.

De exemplu, Curtea Permanentă de Justiție Internațională a apreciat în cauza Împrumuturile sârbești^[43] că începutul și desfășurarea Primului Război Mondial nu pot constitui o cauză de forță majoră validă pentru ca Serbia să nu își achite împrumuturile contractate.

4.5. Starea de primejdie (art. 24 din Proiectul de articole)

Caracterul ilicit al unui fapt internațional este înlăturat dacă autorul acestuia nu avea altă modalitate rezonabilă, în acea situație de primejdie, să își salveze viața sau viețile altor persoane încredințate în grija sa. Pentru a exclude caracterul ilicit al unui fapt internațional, situația de primejdie trebuie să nu se datoreze, singură sau împreună cu alți factori, conduitei statului care o invocă sau faptul în discuție să fie susceptibil să creeze un pericol comparabil sau mai mare.

Diferența principală dintre forța majoră și starea de primejdie se referă la faptul că, spre deosebire de forța majoră, care se întâmplă pur și simplu, starea de primejdie presupune un element de alegere între a acționa sau a nu acționa, în condițiile în care iminența unei primejdii este evidentă.

4.6. Starea de necesitate (art. 25 din Proiectul de articole)

Starea de necesitate este situația în care săvârșirea faptului internațional ilicit reprezintă singura modalitate ca statul respectiv să protejeze un interes/interese esențial/esențiale ale sale, ale unor alte state sau ale comunității internaționale împotriva unui pericol grav și iminent. În plus, prin săvârșirea lui, statul trebuie să nu afecteze un interes esențial al statului sau statelor față de care există obligația sau față de comunitatea internațională ca întreg. Pentru ca starea de necesitate să excludă caracterul ilicit al unui fapt internațional, trebuie ca statul în cauză să nu fi contribuit la producerea ei sau ca obligația internațională să excludă posibilitatea invocării necesității.

Invocarea stării de necesitate constituie unul dintre cele mai frecvente „motive politice” pentru a încerca justificarea unor conduite statale pe rațiuni de necesitate națională. Prin urmare, interpretarea ei trebuie făcută de o manieră restrictivă, în condițiile art. 25 din Proiect, pentru a putea preveni eventuale abuzuri.

De exemplu, în cauza Proiectul Gabčíkovo-Nagymaros, în care Ungaria a invocat „starea de necesitate ecologică”, Curtea Internațională de Justiție nu a acceptat susținerile acestui stat și a avut o abordare restrictivă a stării de necesitate, în sensul că ea poate fi invocată numai dacă un interes esențial este afectat de un pericol grav și iminent.

În plus, Curtea arătat că starea de necesitate este, prin excelență, o situație temporară și, prin urmare, poate avea ca rezultat cel mult suspendarea executării obligațiilor dintr-un tratat: „cu privire la aceasta (starea de necesitate – n.n.), Curtea se va limita doar la a observa că, și în cazul în care ar fi existat o asemenea stare de necesitate, ea nu ar reprezenta o justificare pentru denunțarea unui tratat. Ar putea fi invocată doar pentru a exonera de răspundere un stat care nu a executat un tratat. Chiar și dacă s-ar justifica, fapta nu conduce la stingerea acelui tratat; tratatul ar putea fi lipsit de efecte atât timp cât starea de necesitate există, ar putea fi de fapt «în hibernare», dar – afară de cazul în care părțile, prin acord, înțeleg să stingă tratatul – acesta continuă să existe. Odată ce starea de necesitate dispare, obligația de respectare a obligațiilor tratatului reînvie” (parag. 101)^[44].

4.7. Faptul ilicit să nu constituie încălcarea unei obligații internaționale care decurge dintr-o normă imperativă a dreptului internațional general (art. 26, art. 40 și art. 41 din Proiectul de articole)

Caracterul ilicit al unui fapt internațional nu este înlăturat atunci când acesta constituie încălcarea unei obligații decurgând dintr-o normă imperativă a dreptului internațional general.

În plus, atunci când încălcarea unor obligații decurgând dintr-o normă imperativă a dreptului internațional general are un caracter grav, statele au datoria să coopereze pentru a pune capăt prin mijloace licite unei astfel de încălcări, să nu recunoască drept legitimă o situație creată de o încălcare gravă și să nu acorde ajutor sau asistență pentru menținerea acestei situații. O încălcare a unei obligații decurgând dintr-o normă imperativă de drept internațional are uncaracter grav atunci când statul nu și-a îndeplinit respectiva obligație în mod flagrant sau sistematic.

§5. Conținutul răspunderii internaționale a statelor

Răspunderea internațională a statelor, angajată ca urmare a săvârșirii unui fapt internațional ilicit care este imputabil/poate fi atribuit statului, implică o serie de consecințe juridice. Acestea se înfățișează sub forma unor obligații juridice în sarcina autorului faptului internațional ilicit, precum și a unor drepturi în ceea ce privește statul care a suferit consecințele respectivului fapt internațional ilicit. În plus, statul răspunzător nu poate invoca prevederile dreptului său intern ca justificare pentru neîndeplinirea obligațiilor sale.

Astfel, potrivit Proiectului de articole, în sarcina statului autor al faptului internațional ilicit pot fi reținute obligații precum: obligația permanentă de executare, obligația de încetare a comiterii faptului internațional ilicit (în cazul faptelor care prezintă un caracter continuu), obligația de a da asigurările sau garanțiile necesare de nerepetare și, nu în ultimul rând, obligația de a repara integral prejudiciul cauzat.

5.1. Obligația permanentă de executare (art. 29 din Proiectul de articole)

Consecințele juridice ale faptului internațional ilicit nu afectează obligația permanentă de executare a obligației încălcate de către statul răspunzător.

5.2. Obligația de a înceta comiterea faptului internațional ilicit și de a da asigurările sau garanțiile corespunzătoare de nerepetare [art. 30 lit. a) și b) din Proiectul de articole]

Prima obligație a statului care a comis un fapt internațional ilicit cu caracter continuu, în temeiul răspunderii sale, este de a înceta comiterea faptului ilicit.

De asemenea, statul răspunzător are obligația de a da asigurările sau garanțiile corespunzătoare de nerepetare, dacă circumstanțele solicită o astfel de conduită. Problema depunerii de asigurări sau garanții că faptul ilicit nu se va mai repeta a constituit obiect de discuție încauza LaGrand^[45], în care Curtea Internațională de Justiție a apreciat că prezentarea de scuze nu ar fi suficientă în acele situații în care, constatându-se o violare a unei obligații internaționale, cetățeni ai altor state sunt supuși unei detenții prelungite sau le sunt aplicate pedepse severe^[46].

5.3. Obligația de reparare a prejudiciului. Forme (art. 31 și art. 34 din Proiectul de articole)

Principala consecință a angajării răspunderii unui stat o constituie obligația acestuia de reparare a prejudiciului. Astfel, statul răspunzător are obligația de a repara complet prejudiciul cauzat prin comiterea faptului internațional ilicit. Prejudiciul trebuie să fie actual și poate include orice pagubă, materială și/sau morală^[47]. De asemenea, el poate fi direct (atunci când este afectat direct statul lezat: suveranitatea sa, organele sale) și indirect (atunci când victime sunt cetățeni ai statului lezat sau persoane juridice având naționalitatea sa).

Obligația de reparare a prejudiciului, precum și formele în care prejudiciul urmează să fie reparat sunt reglementate în Capitolul II din Proiectul de articole. Astfel, repararea completă a prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptului internațional ilicit poate lua forma restituirii, despăgubirii și satisfacției, singure sau combinate (art. 34). În plus, pentru a stabili reparația, se va lua în considerare contribuția la prejudiciu, prin acțiune, omisiune voluntară sau neglijență a statului vătămat ori a oricărei persoane sau entități față de care este cerută repararea.

Statul care a comis un fapt ilicit internațional nu poate invoca prevederile dreptului său intern ca o justificare a neexecutării a obligației de reparare a prejudiciului.

a) Restituirea (art. 35). Obligația de restituire se va executa, în măsura posibilului, în natură, prin restabilirea situației existente anterior comiterii faptului internațional ilicit, cu excepția cazurilor în care:

– restituirea în natură este imposibilă din punct de vedere material;

– restituirea în natură ar implica o încălcare a unei obligații rezultate din ius cogens;

– restituirea în natură ar implica o sarcină disproporționată față de beneficiul unei compensații;

– restituirea în natură ar pune în pericol independența politică sau stabilitatea economică a statului autor al faptului ilicit, în vreme ce statul lezat nu ar fi afectat în mod similar dacă nu ar primi restituirea în natură.

Restituirea în natură poate fi materială, dar și juridică (de exemplu, anularea unor măsuri, abrogarea unor acte adoptate cu încălcarea unei obligații de drept internațional etc.).

În aceste din urmă cazuri, se va proceda la acordarea de despăgubiri.

b) Despăgubirile/compensația (art. 36 și art. 38). Despăgubirile constituie o modalitate de reparare a prejudiciului prin echivalent. Așadar, atunci când nu este posibilă restituirea în natură, respectiv restabilirea situației existente anterior comiterii faptului internațional ilicit, statul răspunzător va avea obligația să acorde despăgubiri/compensație.

Despăgubirile vor acoperi orice prejudiciu evaluabil din punct de vedere financiar, inclusiv pierderea câștigurilor, în măsura în care acestea sunt stabilite.

De asemenea, vor putea fi acordate dobânzi. Dobânzile la orice sumă principală datorată ca urmare a săvârșirii unui fapt internațional ilicit sunt datorate în măsura în care este necesar pentru a asigura repararea integrală. Acestea curg de la data la care suma principală ar fi trebuit să fie plătită până la data la care obligația de plată va fi executată. Rata dobânzii și modul său de calcul vor fi stabilite în așa fel încât să se atingă această finalitate.

c) Satisfacția (art. 37) este o formă de reparare a prejudiciilor morale cauzate de fapte internaționale ilicite. Dreptul statului lezat de a obține satisfacție nu justifică atingerea adusă demnității statului autor al conduitei ilicite și nici o satisfacție disproporționată față de mărimea prejudiciului. Formele satisfacției pot fi:

– prezentarea de scuze;

– acțiuni disciplinare împotriva oficialilor responsabili de faptul ilicit săvârșit;

– recunoașterea oficială a conduitei ilicite.

Statul lezat poate invoca răspunderea statului autor al faptului ilicit printr-o notificare, în cadrul căreia să precizeze faptul ilicit, precum și pretențiile sale față de statul vinovat (art. 43 din Proiect). În cazul în care conduita ilicită vizează tratamentul străinilor, este obligatorie epuizarea de către aceștia a tuturor căilor de recurs interne disponibile și eficiente. De asemenea, statul lezat poate renunța la invocarea răspunderii.

Conform art. 48 din Proiect, orice stat, altul decât cel lezat, poate invoca răspunderea altui stat, dacă este vorba despre o crimă internațională (violarea unei norme de ius cogens). De asemenea, dacă obligația încălcată prin conduita statului decurge dintr-un tratat multilateral sau dintr-o regulă cutumiară, orice alt stat parte la tratat sau legat de regula cutumiară respectivă poate invoca răspunderea internațională dacă:

– obligația a fost creată în favoarea sa;

– conduita ilicită afectează drepturile tuturor statelor părți la tratat;

– obligația încălcată viza protecția drepturilor omului.

5.4. Alte situații

În plus față de invocarea răspunderii, statul lezat poate recurge la contramăsuri, ca reacție la faptul internațional ilicit. Acestea constau în neîndeplinirea de către statul lezat a unor obligații față de statul vinovat.

Contramăsurile se deosebesc de măsuri mai grave, cum ar fi represaliile, retorsiunea, sancțiunile^[48].

Represaliile vizează măsuri ilicite din punctul de vedere al dreptului internațional, deoarece implică recurgerea la forță.

Retorsiunile sunt măsuri licite de reacție la o conduită ilicită a unui stat, cum ar fi ruperea relațiilor diplomatice, instituirea embargoului etc.

Sancțiunile sunt măsuri luate împotriva unui stat fie de alte state, fie de o organizație internațională și pot fi de ordin economic sau chiar militar.

Spre deosebire de represalii, contramăsurile au un caracter temporar și trebuie în mod obligatoriu precedate de negocierile privind repararea prejudiciului. Exemple de contramăsuri: suspendarea zborurilor unei companii aeriene, suspendarea unui ajutor financiar, embargoul comercial etc.^[49] Scopul lor este limitat la constrângerea statului autor al conduitei ilicite de a-și îndeplini obligațiile în temeiul răspunderii internaționale. Contramăsurile trebuie să fie proporționale cu prejudiciul cauzat statului lezat, iar după încetarea conduitei ilicite, acesta trebuie să le înceteze sau să le suspende dacă s-a început o procedură de soluționare pașnică a disputei dintre cele două state.

Există și o serie de contramăsuri interzise:

– amenințarea cu forța și recurgerea la forță;

– măsuri economice și politice extreme, destinate să pună în pericol integritatea teritorială sau independența politică a statului care a comis faptul ilicit;

– măsuri prin care se încalcă inviolabilitățile și imunitățile diplomatice;

– măsuri prin care se încalcă drepturile omului;

– măsuri aflate în contradicție cu normele de ius cogens.

Note de subsol

^[1] CPJI, cauza Fabrica din Chorzów, Ordonanța din 13 septembrie 1928, PCIJ Reports 1928, Series A, No. 17.

^[2] R. Miga-Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, ed. a 3-a, Ed. All Beck, București, 2003, p. 391.

^[3] J. Crawford, The ILC’s Articles on Responsibility of States for Internationally Wrongful Acts: A Retrospect, în A.J.I.L., vol. 96, nr. 4/2002, p. 879; A. Pellet, Răspunderea statului și răspunderea penală individuală, în R.R.D.I. nr. 4/2007, p. 6.

^[4] CIJ, cauza Canalul Corfu (Regatul Unit c. Albaniei), Hotărârea din 9 aprilie 1949, ICJ Reports 1949, p. 4.

^[5] J. Crawford, The International Law Commission’s Articles on State Responsibility. Introduction. Text and Commentaries, Cambridge University Press, Cambridge, 2003, p. 77-80.

^[6] H.L.A. Hart, The Concept of Law, 3^rd ed., Clarendon Law Series, Oxford University Press, Oxford, 2012, p. XX.

^[7] J. Crawford, op. cit., 2003, p. 82.

^[8] De exemplu, practica Comisiei Bilaterale de Arbitraj dintre SUA și Mexic.

^[9] A se vedea, în acest sens, și S. Breau, International Law. Questions and Answers, Oxford University Press, New York, 2011, p. 136.

^[10] După cum am precizat deja, regulile secundare sunt menite să stabilească modul în care răspunderea este angajată, precum și consecințele pe care le va suporta un stat ca urmare a încălcării regulilor primare.

^[11] De exemplu, dreptul Uniunii Europene, dreptul internațional al drepturilor omului sau sistemul de răspundere conceput de Organizația Mondială a Comerțului derogă destul de semnificativ de la regimul general.

^[12] Nu se face nicio distincție, sub aspectul imputabilității, între un fapt constând într-o acțiune și unul constând într-o inacțiune.

^[13] Fapte ilicite constând în inacțiune au fost reținute, de pildă, în: CIJ, cauza Canalul Corfu (Regatul Unit c. Albaniei), Hotărârea din 9 aprilie 1949, ICJ Reports 1949, p. 4, parag. 22-23 (în această cauză, Curtea a considerat că există suficiente argumente spre a angaja răspunderea Albaniei pentru faptul că a știut sau cel puțin ar fi trebuit să știe despre prezența minelor în apele sale teritoriale și nu a făcut nimic pentru a aduce acest lucru la cunoștința celorlalte state); CIJ, cauza Personalul diplomatic și consular al SUA la Teheran (SUA c. Iranului), Hotărârea din 24 mai 1980, ICJ Reports 1980, p. 3, p. 31-32, parag. 63, 67 (în această cauză, Curtea a arătat că responsabilitatea Iranului poate fi reținută din faptul că autoritățile nu au luat măsurile necesare în circumstanțe în care se impunea luarea lor. De altfel, Iranul a fost găsit vinovat, printre altele, pentru încălcarea art. 22 parag. 2 din Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, care impune statului pe teritoriul căruia se găsește o astfel de misiune să ia toate măsurile necesare pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor ei, tulburarea liniștii misiunii sau afectarea demnității acesteia, și a art. 31 parag. 3 din Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare, care impune luarea măsurilor necesare pentru a împiedica violarea sau deteriorarea misiunilor consulare. În fapt, autoritățile iraniene nu s-au implicat în apărarea localurilor misiunilor diplomatice și consulare ale SUA, atacate și ocupate de demonstranți, ci, imediat ce violențele împotriva acestora au început, ele au dispărut de la fața locului.

^[14] CIJ, cauza Barcelona Traction, Light and Power Company, Limited (Belgia c. Spaniei), etapa a doua, Hotărârea din 5 februarie 1970, ICJ Reports 1970, p. 3, parag. 32.

^[15] Idem, parag. 33.

^[16] CIJ, Avizul consultativ din 8 iulie 1996 cu privire la legalitatea amenințării cu utilizarea sau a utilizării armelor nucleare, ICJ Reports 1996, p. 226, p. 258, parag. 83; CIJ, cauza Aplicarea Convenției privind prevenirea și reprimarea crimei de genocid (Bosnia și Herțegovina c. Serbiei și Muntenegrului), obiecții preliminare, Hotărârea din 11 iulie 1996, ICJ Reports 1996, p. 595, p. 615-616, parag. 31, 32.

^[17] Cauza Rainbow Warrior (Noua Zeelandă c. Franței), Hotărârea arbitrală din 30 aprilie 1990, Reports of International Arbitral Awards, vol. XX, p. 217, parag. 75.

^[18] H. Lauterpacht, Oppenheim’s International Law, vol. I, 8^th ed., Longmans Green and Co., Londra/New York/Toronto, 1955, p. 352-354.

^[19] CPJI, cauza Fosfații din Maroc, excepții preliminare, Hotărârea din 14 iunie 1938, PCIJ Reports 1938, SeriesA/B, No. 74, p. 10, p. 28.

^[20] CIJ, cauza Canalul Corfu (Regatul Unit c. Albaniei), citată mai sus, ICJ Reports 1949, p. 4, p. 22-23.

^[21] CIJ, cauza Activități militare și paramilitare în și împotriva statului Nicaragua (Nicaragua c. SUA), fond, Hotărârea din 27 iunie 1986, ICJ Reports 1986, p. 14, p. 142.

^[22] CIJ, cauza Proiectul Gabčíkovo-Nagymaros (Ungaria c. Slovaciei), Hotărârea din 25 septembrie 1997, ICJ Reports 1997, p. 7, p. 38, parag. 47.

^[23] CIJ, Avizul consultativ din 11 aprilie 1949 cu privire la repararea prejudiciilor suferite în serviciul Națiunilor Unite, ICJ Reports 1949, p. 174-194.

^[24] CIJ, Avizul consultativ din 18 iulie 1950 cu privire la interpretarea Tratatului de pace cu Bulgaria, Ungaria și România, etapa a doua, ICJ Reports 1950, p. 221, p. 228.

^[25] J. Crawford, op. cit., 2003, p. 77-86.

^[26] CIJ, cauza Personalul diplomatic și consular al SUA la Teheran (SUA c. Iranului), Hotărârea din 24 mai 1980, ICJ Reports 1980, p. 3.

^[27] CIJ, cauza Canalul Corfu, citată mai sus, ICJ Reports 1949, p. 4, p. 22-23.

^[28] CIJ, cauza Aplicarea Convenției privind prevenirea și reprimarea crimei de genocid (Bosnia și Herțegovina c. Serbiei și Muntenegrului), Hotărârea din 26 februarie 2007, ICJ Reports 2007, p. 43.

^[29] „Testul Nicaragua/testul controlului efectiv” pleacă de la ideea că nu posesia de drept a autorității, ci mai degrabă abilitatea materială de a preveni și a pedepsi anumite violări dă naștere răspunderii. Astfel, posesia de drept a autorității implică o astfel de abilitate materială, dar aceasta nu este nici necesară și nici suficientă pentru a dovedi controlul efectiv.

^[30] Cauza G.L. Solis (USA) c. United Mexican States, Hotărârea arbitrală din 3 octombrie 1928, Reports of International Arbitral Awards, vol. IV, p. 358-364.

^[31] J. Crawford, op. cit., 2003, p. 77-80.

^[32] CIJ, cauza Barcelona Traction, Light and Power Company, Limited, etapa a doua, citată mai sus, ICJ Reports 1970, p. 3-32, parag. 34.

^[33] Expresia „prevederile dreptului său intern” este preferabilă sintagmei „prevederile legislației interne” din considerentul că cea dintâi este mai cuprinzătoare și include și alte surse care pot fi relevante la nivel intern (cutume, acte administrative, decrete, hotărâri ale instanțelor naționale etc.).

^[34] CPJI, cauza S.S. „Wimbledon”, Hotărârea din 17 august 1923, PCIJ Reports 1923, Series A, No. 1, p. 29-30. Curtea a statuat: „(…) un ordin de neutralitate adoptat de un stat nu poate să prevaleze asupra dispozițiilor Tratatului de pace. (…) conform art. 380 din Tratatul de la Versailles, constituie o obligație (a Germaniei – n.n.) aceea de a lăsa liberă trecere (a navei Wimbledon prin Canalul Kiel – n.n.). Ea (Germania – n.n.) nu poate invoca ordinele de neutralitate adoptate de ea, împotriva unor obligații internaționale pe care le-a acceptat conform prevederii menționate”.

^[35] CPJI, cauza Zonele libere din Savoia Superioară și Districtul Gex, Hotărârea din 7 iunie 1932, PCIJ Reports 1932, Series A/B, No. 46, p. 96, p. 167.

^[36] CPJI, Avizul consultativ din 21 februarie 1925 cu privire la schimbul de populație greacă și turcă, PCIJ Reports 1925, Series B, No. 10, p. 20.

^[37] CPJI, Avizul consultativ din 4 februarie 1932 cu privire la tratamentul aplicat cetățenilor polonezi și altor persoane de origine poloneză sau vorbitoare de limba poloneză în Regiunea Danzig, PCIJ Reports 1932, Series A/B, No. 44, p. 4. Curtea a statuat: „(…) în conformitate cu principiile general acceptate, un stat nu poate invoca împotriva unui alt stat prevederile propriei Constituții, ci numai dreptul internațional și obligațiile internaționale în vigoare (…). Pe cale de consecință, un stat nu poate invoca propria sa Constituție în scopul de a eluda obligațiile internaționale care îi revin potrivit dreptului internațional sau tratatelor în vigoare (…)”.

^[38] CPJI, Avizul consultativ din 3 martie 1928 cu privire la jurisdicția instanțelor din Danzig, PCIJ Reports 1928, Series B, No. 15, p. 26-27.

^[39] CIJ, cauza Elettronica Sicula S.p.A. (ELSI) (SUA c. Italiei), Hotărârea din 20 iulie 1989, ICJ Reports 1989, p. 15, parag. 73. Astfel, potrivit hotărârii uneia dintre camerele Curții: „Respectarea legislației interne și respectarea prevederilor unui tratat internațional sunt două lucruri diferite. Ceea ce constituie o încălcare a unui tratat internațional poate fi legal potrivit dreptului intern și ceea ce este ilicit potrivit dreptului intern poate fi conform prevederilor unui tratat internațional”.

^[40] CIJ, Avizul consultativ din 11 aprilie 1949 cu privire la repararea prejudiciilor suferite în serviciul Națiunilor Unite, ICJ Reports 1949, p. 174, p. 180. Curtea a statuat: „cum solicitarea este bazată pe o încălcare a unei obligații internaționale din partea unui membru responsabil (…), membrul în cauză nu poate susține că respectiva obligație este guvernată de dreptul intern”.

^[41] De exemplu, în cauze precum Tinoco (Regatul Unit c. Costa Rica), Hotărârea arbitrală din 18 octombrie 1923, Reports of International Arbitral Awards, vol. I, p. 371, p. 386, sau Revendicările armatorilor norvegieni (Norvegia c. SUA), Hotărârea arbitrală din 13 octombrie 1922, Reports of International Arbitral Awards, vol. I, p. 309, p. 331.

^[42] CIJ, cauza Activități militare și paramilitare în și împotriva statului Nicaragua (Nicaragua c. SUA), Hotărârea din 27 iunie 1996, ICJ Reports 1986, p. 127, parag. 249.

^[43] CPJI, cauza Împrumuturile sârbești, Hotărârea din 12 iulie 1929, PCIJ Reports 1929, Series A, No. 20.

^[44] CIJ, cauza Proiectul Gabčíkovo-Nagymaros (Ungaria c. Slovaciei), Hotărârea din 25 septembrie 1997, ICJ Reports 1997, parag. 48, 93, 101.

^[45] CIJ, cauza LaGrand (Germania c. SUA), Hotărârea din 27 iunie 2001, ICJ Reports 2001, p. 466, p. 512, parag. 123.

^[46] Handbook of the International Court of Justice, 5^th ed., Haga, 2004, p. 170-172.

^[47] Exemple de prejudiciu moral: ofensa adusă însemnelor unui stat (imn, drapel, stemă), violarea spațiului aerian de către aeronavele militare ale altui stat etc.

^[48] A se vedea, pentru alte amănunte, D. Botău, V. Constantin, Drept internațional. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2023, p. 414-420.

^[49] A se vedea R. Miga-Beșteliu, op. cit., p. 411-412.