Sănătatea umană și intervențiile publice într-un drept inerent al persoanei fizice. Aspecte din experiența crizei pandemice SARS-CoV-2 în Republica Moldova

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 506-514.

Argument

Pandemia declanșată de coronavirusul SARS-CoV-2 a developat, asemenea unui virtual laborator social imens, toate paradoxurile societății umane contemporane, clădite pe parcursul a mai bine de 70 de ani ce s-au scurs de la sfârșitul celei de a două conflagrații mondiale. Anterior declanșării crizei pandemice majoritatea populației lumii avea cel puțin o relativă percepție și viziune atât asupra zilei de mâine, cât și asupra acelor zile din proxima perioadă temporară relativ imediată, cu toate atributele intrinseci vieții cotidiene. Totodată, privit de pe poziția zilei de astăzi, după scurgerea unui an și jumătate de la declararea de către Organizația Mondială a Sănătății, în urma aplicării mecanismelor proprii de evaluare și constatare a riscurilor asupra sănătății populației lumii, a pandemiei globale legată de infecția COVID-19^[1], este oarecum logic și de la sine înțeles faptul că evenimentul dat a afectat modul de abordare a celor mai esențiale comandamente umane primare – viața și sănătatea. Însă aceasta a adus serioase și grave atingeri nu doar imperativelor menționate, dar a afectat toate raporturile sociale, inerente vieții umane. Mai mult decât atât: dacă facem abstracție de la raporturile sociale, care sunt oarecum de la sine înțeles că au fost afectate în urma declanșării pandemiei – aici avem în vedere raporturile sociale ce țin de necesitatea inerentă de ocrotire a sănătății – și mai mult au fost afectate celelalte raporturi, o parte dintre ele nefiind în tangență directă cu necesitatea de ocrotire a sănătății omului.

Chiar dacă, la nivel global, numărul persoanelor care au fost contaminate cu virusul SARS-CoV-2 și ulterior au decedat în urma infectării cu COVID-19 este foarte mare^[2], totuși cifra deceselor din alte cauze, care nu sunt legate în mod direct sau indirect de COVID-19, o depășește pe cea a celor decedați în urma contaminării. Bineînțeles că, fiind abordat individual, orice deces al unei persoane fizice din cauza COVID-19 este o tragedie pentru microcosm-ul din care aceasta făcea parte. Cu toate acestea, încercarea de a privi echidistant situația (fie la nivel global, fie la nivel național^[3]), arată că, pentru cei mai mulți indivizi, mai afectate au fost (și continuă, de altfel, să fie) alte aspecte ale vieții cotidiene și care nu țin, în primul rând, de ocrotirea sănătății. Dacă pentru prea puținii, dar adevărații specialiști și experți profesioniști, consacrați domeniului de supraveghere asupra sănătății publice, aceste aspecte ale consecințelor unor crize de ordin pandemic erau relativ cunoscute, atunci ar fi eronat dacă am face o afirmație identică și în raport cu restul populației lumii, care s-a trezit peste noapte (și nu avem în vedere în sens figurat, ci în sensul cel mai direct al afirmației noastre) năucită de noua realitate. Mai mult decât atât: chiar și cei mai mulți factori decizionali obligați în virtutea statutului lor să cunoască aceste lucruri, începând cu cei din Organizația Mondială a Sănătății și finalizând cu micii funcționari din serviciile publice la nivel local, fie că este vorba de țări sărace și slab dezvoltate, fie că este vorba de țări bogate și cu o memorabilă tradiție de bună organizare și funcționare a serviciilor publice locale, s-au pomenit incapabili de a reacționa adecvat acestei realități. Așadar, situația legată de criza COVID-19 a developat la maxim și a dezvăluit toate imperfecțiunile, ratările, greșelile și impotențele funcționării relațiilor sociale pe timpuri de criză, iar în cazul Republicii Moldova toate acestea s-au combinat suplimentar și cu consecințele unei crize multiaspectuale profunde.

§1. Sănătate și drept: diferențe și interferențe

Încercarea de a încadra sănătatea în limitele tehniciste ale materiei dreptului este lovită de nulitate; dreptul, spre deosebire de sănătate, nu este un predicament din categoria inhaerentis, din contră: el în permanență a fost și continuă să fie plasat sub dominanța factorului politic, indiferent de spectrul nuanțelor acestuia. Cu riscul asumat de a fi supus unor critici, afirmăm aici că în societatea contemporană globalizată dreptul deține – din nefericire – tot mai puține caracteristici specifice unei valori, fiind din ce în ce mai mult un mecanism strict tehnic, tot mai supus fluctuațiilor oscilante din afară, erodându-și în permanență calitatea de valoare indispensabilă societății umane. Oamenii înțeleg foarte bine acest lucru și procedează ca atare rațional, dar nu obligatoriu și legal, însă fără a avea drept scop în sine eludarea legii. În acest sens, la foarte multe popoare există de secole proverbe privind atât esența legii, cât și respectarea buchiei acesteia și acestea nu sunt întotdeauna favorabile dreptului și legii^[4]. Sănătatea însă se află exact la polul opus – majoritatea absolută a indivizilor, fiind puși între necesitatea de a alege între protejarea sănătății proprii și respectarea perceptelor regulatorii, în mod instinctiv vor prioritiza-o pe prima, plasând-o în plan secund pe cea de a doua, adică oamenii valorizează sănătatea, dar nu obligatoriu și dreptul.

Sub acest aspect sănătatea este, în mod evident, o valoare; dar valoarea, tratată fiind ca o categorie socială autonomă, nu poate fi considerată concomitent și categorie juridică, ea pur și simplu nu se înscrie pe eșichierul relațiilor sociale reglementate, cu care operează dreptul ca și știință. În mod normal, dreptul operează întotdeauna doar pe un anumit segment al relațiilor sociale, care prezintă interes pentru societate per se. Așadar, valorizarea sănătății în momente de criză, cum ar fi criza provocată de pandemia declanșată de virusul SARS-CoV-2, oricum nu poate servi drept temei pentru a argumenta intervenția directă a legiuitorului asupra acesteia, din simplul motiv că sănătatea nu se află (și nici nu se poate afla ca atare, sub nicio formă), în circuit civil. Din aceste considerente, nici legea fundamentală a Republicii Moldova – Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994^[5], nici legea fundamentală a României – Constituția României din 21 noiembrie 1991^[6], nu garantează dreptul la sănătate, acest lucru nefiind posibil în virtutea faptului că sănătate în sine nu are valențe juridice, ci dreptul la ocrotirea sănătății. Astfel, potrivit prevederilor constituționale din Republica Moldova, statul garantează fiecărui om dreptul la ocrotirea sănătății (art. 36 din Constituție). La fel și legiuitorul român stabilește, prin intermediul art. 34 din Constituția României, faptul că dreptul la ocrotirea sănătății este garantat, iar statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. Așadar, sub acest aspect actele fundamentale ale ambelor țări garantează un drept care ține de natura unei relații sociale, ce apare în legătură cu necesitatea umană firească de protejare a sănătății – dreptul la ocrotirea sănătății. Dacă sănătatea este, potrivit dicționarelor explicative, starea unui organism la care funcționarea tuturor organelor se face în mod normal și regulat, atunci ocrotirea sănătății este, potrivit acelorași dicționare, un complex de măsuri luate de stat pentru prevenirea bolilor, întărirea și refacerea sănătății, prelungirea vieții și a capacității de muncă a oamenilor. Acestea fiind spuse putem afirma, drept concluzie intermediară, că sănătatea este o stare, adică o categorie de natură statică asupra căreia nu se poate interveni prin demersuri de ordin juridic, pe când ocrotirea sănătății presupune a priori existența unui set (complex) de măsuri, adică este o categorie dinamică, care poate fi realizată exact în mod opus și numai prin intermediul unor acțiuni – măsuri luate – ceea ce presupune, inevitabil, existența unor raporturi de ordin social supuse reglementărilor legale. Este imposibil de a trata sănătatea unei persoane ca fiind un obiect direct al relațiilor sociale din considerentele că aceasta nu poate fi, sub nicio formă, separată de subiectul care deține statut de titular al relațiilor respective. După cum s-a menționat deja în doctrina de specialitate, sănătatea este inseparabilă de persoana fizică purtătoare și aceasta nu poate efectua – sub aspect juridic – nicio acțiune activă în ceea ce privește propria-i sănătate; ea poate efectua numai acțiuni care contribuie în cele din urmă la ameliorarea sau deteriorarea stării de sănătate. Acest gen de acțiuni nu vizează sănătatea însăși, ci diferite tipuri de beneficii, cu ajutorul cărora sănătatea se îmbunătățește sau se agravează – de exemplu, o persoană poate procura, în condițiile legii, medicamente și poate contracta prestarea unor servicii medicale pentru a-și menține sănătatea. În acest caz aceste acțiuni vizează medicamentele și serviciile medicale și se încadrează în categoria obligațiilor de vânzare-cumpărare, de prestare a unor servicii contra plată etc.^[7]

§2. Dreptul la ocrotirea sănătății versus dreptul la sănătate

În doctrina de drept medical se menționează că, sub aspectul conținutului juridic al său, dreptul la ocrotirea sănătății reprezintă – prin esența sa – un drept de natură personală nepatrimonială, inerent oricărei persoane fizice, fiind nu doar un drept constituțional de interes și impact public incontestabil, dar și un drept de natură juridică civilă. În RM, suportul juridic general de natură civilă al drepturilor de acest gen decurge din prevederile art. 2 C. civ. RM^[8], potrivit căruia legislația civilă determină statutul juridic al participanților la circuitul civil, temeiurile apariției dreptului de proprietate și modul de exercitare a acestuia, reglementează obligațiile contractuale și de altă natură, alte raporturi patrimoniale și personale nepatrimoniale dintre subiectele raporturilor juridice civile. Modernizarea Codului civil, efectuată prin Legea privind modernizarea Codului civil și modificarea unor acte legislative nr. 133 din 15 noiembrie 2018^[9], a adus un șir de schimbări în bine (sub aspectul celor menționate mai sus), în special prin introducerea în conținutul legii-cadru în materie a două compartimente noi: a Secțiunii a 2-a „Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente” din Capitolul I, Titlul II, Cartea întâia, precum și a Secțiunii a 6-a „Servicii de tratament” din Capitolul XI, Titlul III, Cartea a doua. Astfel, Secțiunea a 2-a, „Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente” a venit cu un șir de reglementări generale ale acestor drepturi personale nepatrimoniale, denumite drepturi ale personalității. În acest sens și potrivit art. 43 C. civ. RM, orice persoană fizică are dreptul, în condițiile legii, la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la libera exprimare, la nume, la onoare, demnitate și reputație profesională, la propria imagine, la respectarea vieții intime, familiale și private, la protecția datelor cu caracter personal, la respectarea memoriei și corpului său după deces, precum și la alte asemenea drepturi recunoscute de lege. Și Codul civil al României, prin intermediul art. 58, la fel proclamă că orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și la alte asemenea drepturi recunoscute de lege.

După cum se poate lesne de observat din textele legale citate mai sus, reglementările în vigoare în materie de accesare a dreptului ființei umane la ocrotirea sănătății din Republica Moldova sunt, în cea mai mare parte, identice celor din Codul civil al României, inclusiv este preluată de către legiuitorul moldovean și formula nefericită, în opinia noastră, dreptul la sănătate. Chiar dacă s-ar părea că este doar o interpretare subiectivă și forțată a unor termeni legali, lucrurile nu stau nici pe departe în așa mod și nu pot fi considerate ca fiind total nevinovate. Este drept că în toată perioada de funcționare a normelor respective nu s-a prea atras atenție aspectelor în cauză, în special ținând cont de conținutul mai mult declarativ și de proclamație al acestora, normele citate aici fiind lipsite de un conținut consistent care ar oferi potențialilor subiecți o posibilitate reală de a apela la un anumit model de comportament concret, sigur și efectiv. Totuși, declanșarea pandemiei SARS-CoV-2 și criza multiaspectuală care a urmat-o, inclusiv sub aspectul protecției efective, dar nu declarative, a dreptului constituțional al omului la ocrotirea sănătății, a scoc în față anumite părți mai puțin atractive și nu prea dorite de către autorități în ceea ce ține de limitele posibilităților de intervenție legală a autorităților publice în reglementarea raporturilor juridice de sănătate publică.

§3. Sănătatea publică și sănătatea individuală în legislația Republicii Moldova

Sub aspectul conținutului lor juridic, sănătatea publică și sănătatea individuală nu sunt categorii identice. Sănătatea este definită de către Organizația Mondială a Sănătății drept o stare completă de bună dispoziție în plan fizic, mental și social, nu doar absența bolii sau a infirmității^[10], iar legiuitorul național garantează, prin intermediul art. 36 din Constituția Republicii Moldova, dreptul ființei umane la ocrotirea sănătății, care face parte, potrivit prevederilor art. 43 C. civ., din categoria drepturilor inerente ale persoanei fizice. O definiție similară cu cea oferită de către Organizația Mondială a Sănătății se conține și în art. 2 din Legea privind supravegherea de stat a sănătății publice nr. 10 din 3 februarie 2009, însă legiuitorul o încadrează juridic în categoria sănătății individuale^[11]. Spre deosebire de sănătatea individuală, sănătatea publică este definită de către legiuitorul moldovean, prin intermediul aceleiași Legi nr. 10/2009, drept un ansamblu de măsuri științifico-practice, legislative, organizatorice, administrative și de altă natură destinate să promoveze sănătatea, să prevină bolile și să prelungească viața prin eforturile și alegerea informată ale societății, comunităților publice, celor private și ale indivizilor. În mod evident, aceste categorii juridice sunt diferite. Ca și persoană fizică individualizată (individ), fiecare om este purtător direct de sănătate individuală. Totodată, nu se poate afirma același lucru și în privința sănătății publice; adică persoana fizică nu este concomitent și purtătoare directă de sănătate publică. Însă realizarea efectivă a dreptului la ocrotirea sănătății, inerent oricărei persoanei fizice, poate fi obținută doar cumulativ, prin securizarea mixtă atât a sănătății individuale, de care este responsabil fiecare individ în parte, cât și a celei publice, de care este responsabil atât statul, cât și populația țării, parte a căreia este, la rându-i, și purtătorul suveran al sănătății individuale – persoana fizică.

Pentru comparațiile de rigoare menționăm că în sistemul dreptului francez, de exemplu, dreptul medical (droit medical) aparține dreptului privat, fiind considerat a fi, totodată, o ramură a dreptului sănătății. Astfel, domeniul său este mai restrâns în comparație cu dreptul sănătății (droit de la santé) care se extinde și la securitatea socială, măsurile de ordin fiscal în materie de ocrotire a sănătății, medicina muncii și dosarul medical personal al persoanei fizice. Dreptul medical se referă în cea mai mare parte la responsabilitățile practicienilor din domeniul ocrotirii sănătății față de pacienți. Acesta are drept scop despăgubirea victimelor unui accident medical sau a unei erori medicale. În același sistem al dreptului francez raporturile juridice din domeniul protecției sănătății publice fac parte din dreptul administrativ și sunt guvernate de regulile dreptului public, iar legislația în domeniul sănătății publice definește drepturile și obligațiile statului francez pentru a proteja sănătatea populației, în special cu referință la protecția și sprijinul în caz de risc grav pentru sănătate publică^[12].

§4. Experiența crizei pandemice SARS-CoV-2 în Republica Moldova: dificultăți de reglementare și/sau de interpretare a legii

Dacă în Republica Moldova, anterior declanșării crizei pandemice, domeniul sănătății publice era cunoscut în cea mai mare parte doar specialiștilor, subiecții titulari de drepturi individuale fiind arareori implicați în raporturi juridice cu prestatorii serviciilor de sănătate publică, declanșarea pandemiei a schimbat peste noapte ordinea oarecum firească a lucrurilor în materie de realizare a politicilor publice în domeniul ocrotirii sănătății. Astfel, domeniul protecției sănătății publice a venit imediat în prim plan, iar domeniul ocrotirii sănătății individuale a titularului dreptului în cauză a fost plasat pe plan secund. Pe parcursul primei etape de derulare a crizei pandemice cele mai vizibile efecte (cu excepția cazurilor grave de infectare, a numărului de persoane infectate, a numărului celor decedați etc.) în raport cu implicarea autorităților în domeniul protejării sănătății publice, au fost măsurile de ordin coercitiv de natură juridică de drept public, impuse beneficiarilor individuali ai serviciilor de sănătate publică. Aici se încadrează amendarea persoanelor care încălcau regimul de carantină, cercetarea persoanelor bolnave de COVID-19 care se eschivau de la tratament etc. Însă toate aceste acțiuni coercitive, de regulă, nu aduceau atingere dreptului individual al persoanei fizice de a decide în ceea ce ține de modul de apelare la mecanismele și modalitățile juridice de ocrotire a stării ei individuale de sănătate. Dar conceperea unor remedii imunizante (vaccinuri) anti-COVID-19 a schimbat cardinal lucrurile și majoritatea absolută a persoanelor fizice mature s-au trezit fiind puse în fața necesității de a adopta o decizie foarte importantă: de a se imuniza sau de a nu se imuniza; reiterăm – anume de a nu se imuniza, ci nu de a refuza imunizarea anti-COVID-19, deoarece Republica Moldova, ca și stat, a fost una din ultimele țări din Europa care au reușit să contracteze procurarea unor vaccinuri din categoria dată și, la etapa respectivă, numărul persoanelor care solicitau imunizarea era incomparabil mai mare decât numărul celor care o refuzau.

Așadar, elaborarea și punerea pe piață a vaccinurilor anti-COVID-19 a schimbat optica generală de abordare a drepturilor subiectului individual în raport cu un drept inerent și concret al acestuia – dreptul la ocrotirea sănătății. Inerența acestui drept, în cazul dat, presupune faptul că subiectul titular nu poate, sub nicio formă, să refuze de a fi purtător al dreptului respectiv; adică nicio persoană fizică nu este capabilă să refuze, prin mijloace efective de ordin juridic, de a fi purtător al acestui „bun” sui generis, care este sănătatea. În aceste condiții, autoritățile statului responsabile în materie de protejare a sănătății publice se află în fața unei dileme, care uneori poate genera efecte diametral opuse: pe de o parte, acestea sunt responsabile de sănătatea publică în societate și trebuie, în virtutea prevederilor legale, să adopte și să realizeze toate măsurile necesare care ar proteja sănătate publică a populației, iar, pe de altă parte, să ajungă la titularul dreptului subiectiv individual la ocrotirea sănătății și să-l imunizeze, pentru a-l proteja de eventualele riscuri în caz de contaminare cu virusul SARS-CoV-2. Aici însă apare și marea problemă pe care statul Republica Moldova nu a fost în stare (cel puțin deocamdată) să o rezolve: cum să conciliezi un drept de natură juridică publică – dreptul populației la protejarea sănătății publice, cu un drept de natură juridică privată – dreptul inerent al persoanei fizice de a decide personal în raport cu ocrotirea propriei sale sănătăți. Este de menționat că legislația Republicii Moldova, spre deosebire de Codul civil român, nu conține reglementări ce ar oferi un răspuns, măcar și ipotetic, la această întrebare; dacă potrivit prevederilor art. 61, „Garantarea drepturilor inerente ființei umane” din Codul civil român, viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică a oricărei persoane sunt garantate și ocrotite în mod egal de lege, iar interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei, atunci legislația Republicii Moldova trece sub tăcere acest aspect. Se pare că nici legiuitorul român care a adoptat norma respectivă nu și-a pus întrebarea, măcar și retorică, cum va proceda statul în caz de apariție a unui risc major de subminare a sănătății publice, cum este cel declanșat de pandemia SARS-CoV-2.

Concluzii

În Republica Moldova, persoana fizică se află sub incidența directă a normelor constituționale care-i garantează dreptul la ocrotirea sănătății. Aceasta presupune faptul că orice persoană fizică este în drept, potrivit regulilor generale, să se adreseze unui furnizor autorizat de servicii de sănătate pentru a-i fi prestate, în condițiile legii sau a convenției părților, serviciile respective, ceea ce implică faptul că acest drept poate fi efectiv realizat prin intermediul unui raport juridic de natură privată. Singurele excepții de la această regulă sunt stabilite doar pentru tratamentul forțat al unei personae suferinde de o maladie care prezintă risc pentru sănătatea proprie și ea nu este capabilă să înțeleagă acest lucru, sau prezintă un risc pentru sănătatea publică, cum ar fi cazul persoanelor cu o maladie psihică, supuse tratamentului forțat și cu elemente de coercitivitate, efectuat în strictă conformitate cu prevederile legale în vigoare, când operează un mecanism complex de raporturi juridice de natură publică, dar nu privată. Formularea, care se conține în Codul civil moldovenesc, al acestui drept inerent al persoanei fizice – dreptul la sănătate – prezintă, după noi, riscuri majore de a fi interpretată abuziv prin prisma unei ipotetice impuneri din partea statului față de subiectul titular al dreptului respectiv, de a deține o anumită stare de sănătate. În cazul imunizării anti-COVID-19, ipotetica impunere a respectivei imunizări ar putea fi argumentată de către autoritățile în materie de sănătate publică ale Republicii Moldova prin faptul că, prin imunizarea respectivă, se urmărește ca persoana fizică să dețină nu doar statut juridic de persoană imunizată, ci statut de persoană care, cel puțin temporar, până la atingerea imunității colective, nu este purtătoare a virusului SARS-CoV-2. Bineînțeles că, sub aspect juridic, gradul de sănătate al persoanei fizice, cuantificat prin determinarea unei anumite stări de sănătate, nu poate fi atins în virtutea simplului fapt că sănătatea nu poate fi separată de purtător și transmisă unor terți pentru a fi supusă unor intervenții de ordin medical, iar ulterior atingerii stării necesare de sănătate, să fie retransmisă titularului acesteia. Orice intervenție efectuată asupra unui organism uman afectează organismul respectiv în integralitatea sa tocmai datorită imposibilității de a efectua separarea „bunului” respectiv – a sănătății – de titularul acesteia. Aceste intervenții asupra sănătății ființei umane nu pot fi acoperite în prezent (și nici în viitor nu vor putea fi acoperite) prin mecanisme legale, chiar dacă legiuitorul ar adapta legislația în vigoare astfel, ca în cazurile necesare statul să impună în mod obligatoriu, de exemplu, imunizarea persoanei. Altfel spus, legalizarea imunizării obligatorii nu presupune în mod automat și faptul că imunizarea respectivă va fi și legitimă. În prezent, însă, dreptul la ocrotirea sănătății acoperă completamente posibilitatea oferită persoanei fizice de a decide strict personal, fără a putea fi forțată de către un terț – fie acesta chiar statul – să se imunizeze sau să nu se supună imunizării respective. În acest caz operează instrumentele de natură juridică sub forma unor conținuturi încărcate în complexul de măsuri adoptate pentru imunizarea persoanelor fizice. Această formulare presupune sine qua non existența obligatorie a unor raporturi juridice între titularul dreptului subiectiv la ocrotirea sănătății și, respectiv, titularul obligației corelative de prestare a serviciului de sănătate solicitat și acceptat de către beneficiar, care ar putea fi materializat și prin diferite modalități de imunizare, inclusiv prin imunizările anti-COVID-19.

Note de subsol

^[1] Declarația lui Tedros Adhanom Ghebreyesus din 11 martie 2020, Secretar General al Organizației Mondiale a Sănătății, disponibilă online la adresa: https://www.who.int/dg/speeches/detail/who-director-general-s-opening-remarks-at-the-media-briefing-on-covid-, 19-11 martie 2020.

^[2] Datele statistice la zi privind numărul persoanelor contaminate cu virusul SARS-CoV-2, al celor bolnave de infecția COVID-19, precum și al celor decedate în urma contaminării pot fi consultate online la adresa: https://www.worldometers.info/coronavirus/.

^[3] Se are în vedere la nivelul național al statului Republica Moldova.

^[4] „Dreptatea e la fundul mării” (proverb românesc); «Закон – что дышло: куда повернул – туда и вышло» (Legea este ca și oiștea: unde o întorci – pe acolo ieși – t.a.) (proverb rusesc) etc.

^[5] Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994, disponibilă online pe pagina web a Registrului de stat al actelor juridice din Republica Moldova: https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=111918&lang=ro.

^[6] Constituția României din 21 noiembrie 1991, disponibilă online la adresa: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/47355.

^[7] Нохрина М. Л. Гражданско-правовое регулирование личных неимущественных отношений, не связанных с имущественными. Санкт-Петербург, 2004 / M.L. Nokhrina, Grazhdansko-pravovoe regulirovanie lichnykh neimushchestvennykh otnosheniy, ne svyazannykh s imushchestvennymi, Sankt-Petersburg, 2004.

^[8] Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 6 iunie 2002, disponibil online la adresa: https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=125043&lang=ro.

^[9] Legea privind modernizarea Codului civil și modificarea unor acte legislative nr. 133 din 15 noiembrie 2018, publicată pe pagina web: https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=34327&lang=ro.

^[10] Constituția Organizației Mondiale a Sănătății, adoptată la 22 iulie 1946, publicată pe pagina web: http://apps.who.int/gb/bd/PDF/bd47/FR/constitution-fr.pdf?ua=1.

^[11] Legea privind supravegherea de stat a sănătății publice nr. 10/2009, publicată pe pagina web: https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=120903&lang=ro.

^[12] Droit de la santé: un domaine du droit multidisciplinaire, publicat și preluat de pe pagina web: https://www.justifit.fr/b/guides/droit-de-la-sante/#Difference_entre_droit_de_la_sante_et_droit_medical.