Simulația prin deghizarea prețului în actele autentice – un exemplu în care „minciuna civilă” devine penală
Rezumat
Prezentul articol își propune să analizeze în ce măsură perspectiva civilistului are puncte de convergență cu cea a penalistului și cum pot, eventual, contribui aceste convergențe la stabilirea unei corecte încadrări juridice, în cazul în care minciuna civilă (simulația) se transformă într-una penală. Examenul nu își propune o abordare exhaustivă, a tuturor consecințelor penale ale simulației, ci una punctuală, cu privire strictă asupra deghizării prețului în actele autentice. Analiza va urma „doi pași”: perspectiva civilă (§1) și perspectiva penală (§2).
Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 22-28.
Simulația a fost calificată în doctrina civilă „drept o minciună juridică”[1]. Această caracterizare oximoronică este pe deplin justificată, având în vedere că, în linii generale, simulația reprezintă o ascundere a adevărului reglementată prin legea civilă. Și dacă în vechea reglementare simulația reprezenta „o figură juridică laconic descrisă în art. 1175 C. civ.”[2], nu la fel stau lucrurile în actualul Cod civil, unde acestei operațiuni juridice îi este dedicată o subdiviziune (cu același titlu) ce cuprinde șase articole: art. 1289-1294. În acest context se poate spune, forțând puțin canoanele gramaticale, că minciuna a devenit „și mai juridică”. Dar „oricât de juridică” ar fi, minciuna este minciună, și ea trebuie sancționată.
Câtă vreme simulația se menține în granițele „locului de baștină”, sancțiunea va fi una civilă. Dacă granițele sunt depășite, există riscul unor sancțiuni penale. Într-o amplă lucrare de drept civil dedicată simulației, au fost analizate și consecințele penale ale acesteia, cu referire la unele infracțiuni pe care le poate genera[3]. În doctrina penală, de regulă, aceleași infracțiuni au fost analizate fără a se face vreo legătură cu simulația, cu „originea civilă” a figurii juridice aflată la baza faptei penale. Există totuși, cum vom vedea, și autori care marchează legătura posibilă dintre simulație și infracțiune (de exemplu, la falsul intelectual).
Prezentul articol își propune să analizeze în ce măsură perspectiva civilistului are puncte de convergență cu cea a penalistului, și cum pot, eventual, contribui aceste convergențe la stabilirea unei corecte încadrări juridice, în cazul în care minciuna civilă (simulația) se transformă într-una penală. Examenul nu își propune o abordare exhaustivă, a tuturor consecințelor penale ale simulației, ci una punctuală, cu privire strictă asupra deghizării prețului în actele autentice. Conform finalității asumate, analiza va urma „doi pași”: perspectiva civilă (§1) și perspectiva penală (§2).
§1. Perspectiva civilă
În doctrina civilă, simulația este definită ca fiind: „(…) operațiunea juridică unitară care creează o aparență neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public și mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial de altul secret și adevărat, care conține în sine, implicit sau explicit, acordul părților de a simula”[4]. Cu toate că este „consacrată” legislativ, chiar și pe tărâmul civil, „minciuna are picioare scurte”. Așa cum s-a specificat în doctrină: „Deși simulația nu este afectată de nulitate pentru simplul fapt al intenției părților de a ascunde față de terți adevăratele raporturi dintre ele, aceasta nu înseamnă că ea nu este sancționată în niciun fel. Sancțiunea specifică simulației este, și în contextul noului Cod civil, inopozabilitatea actului secret față de terți”[5].
Există însă și situații în care simulația se face cu încălcarea unor valori ocrotite de legea penală, caz în care fapta devine infracțiune și intervine răspunderea penală, cu sancțiuni specifice. Ipotezele în care simulația poate trece granița penală sunt mai multe, însă cea mai dezbătută în doctrina civilă a fost aceea a deghizării prețului în actele autentice, prin declararea în fața notarului a unui preț mai mic decât cel real, în scopul fraudării fiscului. Două au fost problemele puse în discuție: dacă fapta reprezintă evaziune fiscală și dacă fapta reprezintă vreuna din infracțiunile de fals în înscrisuri.
Problema evaziunii fiscale a fost controversată. După cum s-a remarcat în doctrină: „Dezbaterea științifică asupra acestui subiect s-a întețit după adoptarea Legii nr. 87/1994; opiniile exprimate cu privire la chestiunea în discuție pot fi împărțite în două categorii: a) unele care consideră că fapta de a deghiza prețul în scopul fraudării fiscului nu constituie infracțiunea prevăzută de Legea nr. 87/1994 și b) altele care, dimpotrivă, susțin că o asemenea faptă întrunește elementele constitutive ale amintitei infracțiuni”[6]. După ce face o analiză judicioasă a celor două opinii, autorul citat ajunge la concluzia că fapta reprezintă evaziune fiscală și, aspect extrem de important, marchează „identitatea” între operațiunea juridică a simulației în ipoteza analizată și elementul material al infracțiunii: „Într-adevăr, declararea în fața notarului public a unui preț mai mic decât cel real se încadrează perfect în ipoteza normei penale, care incriminează ascunderea sursei taxabile, adică a prețului real, la care trebuia să se calculeze taxa datorată fiscului; or ascunderea adevăratelor raporturi dintre părți și crearea unei aparențe neconforme cu realitatea constituie elemente definitorii ale simulației, ceea ce face să existe o identitate perfectă între una dintre modalitățile elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994 – ascunderea sursei taxabile – și simulația prin deghizarea prețului”[7]. Este de precizat că, deși textul citat face trimitere la infracțiunea din vechea reglementare a evaziunii fiscale, analiza rămâne perfect valabilă și în contextul actualei incriminări, respectiv art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005[8].
Problema falsului a fost la rândul ei controversată. Într-o opinie, deghizarea prețului nu ar intra sub incidența falsului. În opinia contrară se susține existența falsului, dar se optează pentru încadrări diferite: fie fals în declarații, fie fals intelectual în forma participației improprii. Examinând cele două opinii, autorul sus-menționat optează pentru cea de a doua, cu următoarea motivație: „Într-adevăr, infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, se săvârșește în concurs ideal cu aceea de complicitate la fals intelectual, săvârșită de notar în forma participației improprii [art. 26 raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2)], și nu cu cea de fals în declarații, pentru considerentele pe care le vom arăta în continuare. Infracțiunea de fals în declarații este, practic, absorbită în conținutul constitutiv al infracțiunii de complicitate la fals intelectual: părțile declară un anumit preț în fața notarului public, pe care acesta îl consemnează în actul autentic, fără a ști că, de fapt, prețul real este altul, convenit de părți în actul secret. Într-o astfel de ipoteză nu este vorba doar de o declarație făcută unui organ sau unei instituții de stat, ori unei alte entități din cele la care se referă art. 145 C. pen., astfel cum prevede art. 292 C. pen., care incriminează falsul în declarații; declarația neadevărată cu privire la preț este inserată într-un înscris oficial – actul autentic întocmit de notarul public – ceea ce face ca situația de fapt să se încadreze perfect în ipoteza normei juridice din art. 289 C. pen. Particularitatea constă în aceea că notarul public nu cunoaște realitatea raporturilor juridice dintre părți, nu cunoaște existența simulației prin deghizarea prețului în scopul fraudării fiscului, astfel încât el săvârșește fapta fără vinovăție, fiind în eroare de fapt; de aceea, în ce-l privește pe notar, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 51 alin. (1) C. pen. (care înlătură caracterul penal al faptei în caz de eroare de fapt a celui ce a săvârșit-o) și cele ale art. 31 alin. (2) C. pen. (care reglementează participația penală improprie)”[9]. Am redat pe larg acest text pentru acuratețea analizei de drept penal realizată de un civilist, analiză ce marchează încă o dată identitatea ce se poate stabili între simulație și infracțiune. Împrejurarea că se fac trimiteri la textele din Codul penal anterior nu prezintă relevanță, deoarece dispozițiile care interesează prezenta analiză nu au suferit modificări în noul Cod penal.
§2. Perspectiva penală
În doctrina penală, deghizarea prețului în actele autentice, prin declararea în fața notarului a unui preț mai mic decât cel real, în scopul fraudării fiscului, a fost avută în vedere, în mod direct, la analiza infracțiunii de evaziune fiscală, precum și la analiza relației dintre aceasta și alte infracțiuni, inclusiv cele de fals. Practic, au fost ridicate aceleași două probleme puse în discuție în doctrina civilă: dacă fapta reprezintă evaziune fiscală și dacă fapta reprezintă vreuna din infracțiunile de fals în înscrisuri.
La evaziunea fiscală, deghizarea prețului a fost avută în vedere cu ocazia analizei elementului material al laturii obiective. Astfel, s-a precizat că: „Un alt exemplu de ascundere a venitului impozabil în sens juridic îl reprezintă fapta unei persoane de a declara în fața notarului public un preț mai mic decât cel real pentru a se sustrage de la plata impozitului pe venit”[10]. Analiza se concentrează asupra dispozițiilor din Codul fiscal care au ca scop prevenirea faptelor de evaziune fiscală în modalitatea ascunderii sursei impozabile și pe obligațiile care îi revin notarului în acest sens. Nu este pusă în discuție perspectiva civilă a situației, în sensul că nu se face în mod direct o paralelă cu simulația. În schimb, spre deosebire de perspectiva civilă, unde am văzut că a existat și opinia contrară, în doctrina penală pare să nu existe nicio rezervă în calificarea faptei drept evaziune fiscală: „În ceea ce privește prețul pe care părțile îl declară în fața notarului public în cazul transferului unui bun imobil, se pune întrebarea ce se întâmplă în cazul în care se dovedește că prețul la care părțile s-au înțeles să facă tranzacția este mai mare față de cel declarat în fața notarului public? Într-o astfel de situație, suntem în prezența infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005”[11].
Problema falsului, cu raportare directă la situația pusă în discuție, a fost analizată tot din perspectiva evaziunii fiscale, prin examinarea raportului dintre aceasta și alte infracțiuni. În acest context, a fost avută în vedere infracțiunea de fals în declarații, cu privire la existența căreia au existat două opinii divergente.
Într-o opinie, s-a apreciat că: „(…) nu poate fi reținută infracțiunea de fals în declarații deoarece prin art. 9 alin. (1) lit. a) este incriminată o formă specială de declarație falsă, și anume cea care are ca urmare sustragerea de la plata obligațiilor fiscale. Infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) include în conținutul său infracțiunea de fals în declarații, la care se mai adaugă însă și împrejurarea că fapta este săvârșită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale (…). În prezența scopului sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, infracțiunea de fals în declarații este absorbită în conținutul infracțiunii complexe de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005”[12].
Într-o opinie diametral opusă, s-a considerat că: „(…) prin declararea în fața notarului public a unui preț mai mic decât cel care se plătește în realitate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, se săvârșește infracțiunea de fals în declarații, prevăzută de art. 326 C. pen. aflată în concurs ideal cu infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu condiția ca fapta să întrunească și elementele constitutive ale acestei infracțiuni, adică să și aibă loc o ascundere efectivă a sursei impozabile sau taxabile”[13]. În plus se argumentează că cele două infracțiuni au obiecte juridice diferite, se consumă la momente diferite, „declararea necorespunzătoare a adevărului este doar una din numeroasele modalități în care poate fi realizată activitatea de ascundere” și, prin urmare, „nu putem afirma că prin art. 9 alin. (1) lit. a) a fost creată de legiuitor o formă specială de declarație falsă”[14]. În mod evident cea de a doua opinie propune soluția corectă, iar argumentele aduse în sprijinul ei sunt pertinente. Din păcate, această a doua opinie nu „explorează” fapta și din perspectiva falsului intelectual, luat în calcul, după cum am văzut, în abordarea civilă.
În privința falsului intelectual este de menționat că, așa cum am anticipat, există autori de drept penal care marchează posibilitatea legăturii acestei infracțiuni cu simulația. Astfel, la analiza elementului material, în modalitatea atestării unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, se fac următoarele precizări: „Se va reține această modalitate a elementului material și atunci când falsul intelectual îmbracă forma unei simulații. În dreptul civil părțile pot încheia un contract simulat prin care creează o aparență juridică ce nu corespunde realității, sancțiunea fiind aceea că terților nu le poate fi opusă situația juridică consfințită prin contraînscrisul secret, ci doar situația juridică ce rezultă din contractul public, aparent. Dacă actul simulat este întocmit de un funcționar public în exercitarea atribuțiilor de serviciu, și el este de natură să producă efecte juridice, fapta poate intra în sfera ilicitului penal și ca atare se poate reține infracțiunea de fals intelectual”[15]. Aceste precizări urmează după câteva exemple în care infracțiunea de fals intelectual a fost reținută în sarcina notarului public. Deși actele încheiate în spețele respective sunt diferite de situația pe care o analizăm, principial, problema se pune de aceeași manieră. În plus, autoarea citată evocă posibilitatea comiterii falsului intelectual în forma participației improprii, ceea ce ne apropie și mai mult de ipoteza pe care o analizăm. Astfel, se precizează că: „În situația în care funcționarul public menționează în actul încheiat aspecte ce nu corespund realității pentru că o altă persoană i le-a redat în acest mod, fără ca el să cunoască adevărul, în sarcina sa nu va putea fi angajată răspunderea penală, iar persoana respectivă va răspunde pentru participație improprie la infracțiunea de fals intelectual”[16]. Aplicând aceste raționamente la situația analizată (deghizarea prețului) soluția ar fi convergentă cu cea din doctrina civilă, respectiv fapta ar trebui încadrată în fals intelectual sub forma participației improprii.
Recapitulând, să ne reamintim că situația analizată se referă la deghizarea prețului în actele autentice, prin declararea în fața notarului a unui preț mai mic decât cel real, în scopul fraudării fiscului. În doctrina civilă, soluția „consacrată” pentru încadrarea acestei fapte a fost: concurs ideal de infracțiuni între evaziune fiscală și fals intelectual sub forma participației improprii. În doctrina penală, soluția „consacrată” cu referire directă la aceeași faptă a fost: concurs ideal de infracțiuni între evaziune fiscală și fals în declarații. Tot în doctrina penală examinarea falsului intelectual, de data aceasta fără legătură directă cu situația analizată, dar aplicabilă acesteia, conduce spre încadrarea „civilă”: fals intelectual sub forma participației improprii. Deci, „toată lumea” este de acord că se comite infracțiunea de evaziune fiscală; rămâne „în dispută” problema falsului: este fals intelectual (opinia civilă și cea penală indirectă) sau fals în declarații (opinia penală directă)?
În opinia noastră, ambele încadrări sunt corecte, până la un punct. Eroarea constă în faptul că ele nu sunt „puse cap la cap”. Concret, în situația analizată, pe lângă infracțiunea de evaziune fiscală, ar trebui să se rețină atât infracțiunea de fals în declarații, cât și infracțiunea de fals intelectual sub forma participației improprii. Cele două nu se exclud. Infracțiunea de fals în declarații nu este absorbită în conținutul constitutiv al infracțiunii de complicitate la fals intelectual, cum se apreciază într-una din opiniile evocate anterior (după cum nu este absorbită nici în evaziunea fiscală). Deși au un obiect juridic generic comun, cele două infracțiuni de fals au obiecte juridice speciale diferite. În timp ce prin falsul în declarații se protejează încrederea publicului în declarațiile date în fața funcționarului public sau unității în care acesta își desfășoară activitatea, prin falsul intelectual se protejează încrederea publică în înscrisurile oficiale. În speță, falsul în declarații se raportează strict la declarația cu privire la prețul tranzacției, dată în fața notarului public și consemnată de acesta în actul autentic. Falsul intelectual se referă la întregul înscris, întocmit pe baza declarației false, inclusiv mențiunile inerente ce privesc obligațiile fiscale. Falsul în declarații se consumă la momentul consemnării prețului declarat, falsul intelectual se consumă la momentul finalizării actului, cu toate mențiunile pe care acesta le cuprinde. Între cele două infracțiuni există un raport mijloc-scop: falsul în declarații este mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului final, falsificarea înscrisului oficial (cu prilejul întocmirii acestuia). De altfel, compatibilitatea celor două infracțiuni din perspectiva concursului a fost reținută de instanța supremă într-o speță asemănătoare (nu identică), validată în doctrină (în sensul că autoarea care citează soluția nu face aprecieri critice cu privire la aceasta). Astfel, s-a reținut că: „Faptele inculpatului de a se prezenta în fața unui notar public ca fiind o altă persoană – proprietar al terenurilor înscrise într-un certificat de moștenitor – și, sub această identitate, de a declara necorespunzător adevărului că el este singurul moștenitor și proprietar al terenurilor pe care le înstrăinează, determinând prin acțiunile sale notarul public să întocmească un înscris oficial (actul notarial) în care să ateste împrejurări necorespunzătoare adevărului – constând în înscrierea inculpatului ca singur proprietar al terenurilor, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin.(1) C. pen. din 1969, ale infracțiunii de fals în declarații prevăzută în art. 292 C. pen. din 1969 și ale participației improprii la infracțiunea de fals intelectual prevăzută în art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 C. pen. din 1969”[17]. Referirile la textele Codului penal din 1969 nu schimbă cu nimic fondul problemei: posibilitatea reținerii concursului de infracțiuni între falsul în declarații și falsul intelectual.
În concluzie, din punct de vedre tehnic, apreciem că o corectă încadrare juridică a situației analizate ar trebui să rețină un concurs de infracțiuni între evaziune fiscală, fals în declarații și fals intelectual sub forma participației improprii. Din punct de vedere principial, apreciem că soluția propusă a putut fi identificată printr-o valorificare constructivă a punctelor de convergență dintre cele două perspective analizate, cea civilă și cea penală, cu privire la situația în care simulația capătă valențe penale. „Nucleul dur” al acestor convergențe l-a reprezentat admiterea ideii că poate exista identitate între simulație și infracțiune. Extrapolând, putem presupune că o astfel de valorificare a convergențelor ar fi benefică și pentru „deslușirea” altor situații, în care există riscul intersectării celor două planuri: civil și penal.
Note de subsol
[1] Fl.A. Baias, Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 12.
[2] Idem, p. 11.
[3] Idem, p. 307-315.
[4] Fl.A. Baias, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1350.
[5] Idem, p. 1352.
[6] Fl.A. Baias, Simulația…, op. cit., p. 308.
[7] Idem, p. 309.
[8] Art. 9. (1) Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amenda următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile.
[9] Fl.A. Baias, Simulația…, op. cit., p. 311.
[10] B. Vîrjan, Infracțiunile de evaziune fiscală, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 79.
[11] Idem, p. 85.
[12] C. Balaban, Evaziunea fiscală. Aspecte controversate de teorie și practică judiciară, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 64, apud B. Vîrjan, op. cit., p. 98.
[13] B. Vîrjan, op. cit., p. 98.
[14] Idem, p. 99.
[15] C. Rotaru, în C. Rotaru, A.R. Trandafir, V. Cioclei, Drept penal. Partea specială II. Curs tematic, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 390.
[16] Idem, p. 388.
[17] I. Nedelcu, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.M. Vasile, G. Zlati, Codul penal. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 1515 (cu referire la I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 541 din 17 februarie 2009, www.scj.ro).