Suma drepturilor garantate de art. 8 și de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 376-390.

Libera exprimare a părut să fie unul dintre puținele câștiguri certe ale societății după căderea comunismului, astfel cum a fost ea anunțată pe ecranul unic al televi­zorului în 1989. Deși tranziția era dificilă și de neînțeles, (măcar) puteam spune orice doream. Mulțimea ziarelor apărute pe piață (însă, o piață în care exista un monopol al distribuției și al hârtiei de ziar!), multe cu o existență cu totul efemeră și cu o tra­sabilitate a autorilor aproximativă (în multe redacții articolele cu cel mai mare potențial de a atrage o răspundere civilă delictuală erau semnate cu pseudo­nim, ca în vremea Internetului sălbatic), a determinat un fenomen de demonetizare a liber­tății de exprimare. Unicitatea televiziunii, pentru ani buni, într‑o lume fără internet a făcut ca raționamentul Curții Supreme a SUA din cauza New York Times v. Sullivan^[1] să nu se aplice, mai deloc, în societatea noastră (nici) la acel moment. Teoria liberală potrivit căreia nimeni nu poate pretinde că este singurul care cunoaște adevărul conduce la concluzia că libertatea de exprimare impune ca orice idee să circule liber, lăsând piața să decidă care idei sunt valoroase și care nu. Curtea Supremă americană a acceptat posibile limitări, in extremis, ale libertății de expri­mare, numai în cazul în care autorul a acționat cu rea‑credință, atunci când știa că afirmațiile litigioase sunt false sau când nu a făcut deloc eforturi să verifice dacă acestea sunt false sau adevărate.

Această teorie este preluată, cu amendamente, de Curtea Europeană a Drep­turilor Omului (în continuare, Curtea) în jurisprudența sa privitoare la libertatea de exprimare^[2] și adaptată, în concordanță cu mandatul pe care îl are^[3] și cu tradițiile juridice europene: „libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice; sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea nu acoperă doar informațiile sau ideile primite în mod favorabil sau considerate inofensive sau indiferente, ci și pe cele care rănesc, șochează sau neliniștesc Statul sau o parte a populației (…)”.

Ne propunem în continuare să studiem raportul dintre, pe de o parte, protecția libertății de exprimare și, pe de altă parte, a dreptului la viață privată și a dreptului la protejarea reputației în jurisprudența Curții și dorim să verificăm dacă există o relație între nivelul de protecție pe care statul trebuie să îl asigure fiecăreia dintre aceste valori în funcție de calitatea persoanei care face obiectul reportajului, per­soană care pretinde că viața sa privată sau alte drepturi garantate de art. 8 din Convenție au fost afectate în mod ilicit^[4].

§1. Balanța între libertatea de exprimare și drepturile garantate de art. 8 în cazul politicienilor

Într‑un alt plan temporal și geografic, cu exact 30 de ani în urmă, la 23 sep­tem­brie 1992 se publică într‑un ziar de mică amploare, Cronica Romașcană, un articol care a condus la prima hotărâre de condamnare a României la Strasbourg în materia libertății de exprimare^[5]. Domnul Dalban scrie despre afaceri locale: „o nouă fraudă de proporții incredibile se dezvăluie la Societatea (…), avându‑l în prim plan pe un alt răsfățat al nomenclaturii comuniste locale, arătând că în cauză a avut loc un Jaf ca în codru!”

Vom analiza hotărârea Curții de la Strasbourg pronunțată în această primă cauză, pentru rolul formator pe care l‑a avut asupra practicii și, mediat, chiar asupra legis­lației române în materia libertății de exprimare. De asemenea, vom urmări relația dintre persoana care face obiectul reportajului, care pretinde că viața sa privată a fost afectată în mod ilicit, și nivelul de protecție pe care îl poate solicita din partea statului.

Plângerea penală formulată în cauză pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie prevăzute la acel moment de art. 206 C.pen. 1969 a condus la condamnarea domnu­lui Dalban la 3 luni închisoare cu suspendare și la obligarea acestuia la plata unei sume de 300.000 lei părților civile. De asemenea, i‑a fost interzisă exercitarea profe­siei pe o durată nedeterminată. În calea de atac, tribunalul a menținut pedeapsa cu închisoarea și despăgubirile acordate părților civile, fiind însă înlăturată interzicerea exercitării profesiei de ziarist. Această soluție a fost adoptată cu o opinie separată, în care judecătorul român al anului 1994 a consemnat următoarele: „(…) Dezvă­lui­rea adevărului este o condiție sine qua non pentru îndepărtarea lacunelor și pentru apărarea intereselor societății. Aceste interese sunt prioritare față de apărarea cu orice preț a propriilor noastre reputații. Conștiință ridicată a cetății, ziaristul are dreptul și obligația de a pune în discuție instituțiile și oamenii acestora, pentru a controla dacă munca lor este satisfăcătoare, dacă ei își justifica mandatul cu care au fost învestiți și dacă prestigiul cu care sunt înconjurați este autentic sau fals. Nimeni nu este infailibil și nici nu poate pretinde că este. Mi se pare nedrept să‑l condam­năm pe ziaristul Ionel Dalban atâta vreme cât el nu a făcut decât să‑și îndeplinească datoria de ziarist în mod obiectiv, dornic să contribuie la asanarea climatului moral al orașului în care trăiește și muncește (…)”.

Vedem în această opinie separată o punere în balanță exemplară a intereselor în concurs mai presus de orice critică a Curții Europene. Într‑un moment în care legea națională instituia răspunderea penală, cu pedeapsa închisorii, pentru insultă, ca­lom­nie și ofensă adusă autorității, judecătorul român minoritar statuează că nimeni nu e infailibil^[6] și că rolul presei este acela de a contribui la asanarea climatului moral al orașului în care trăiește ziaristul.

În analiza pe care o face pe terenul art. 10 din Convenție, Curtea reia raționa­men­tul obișnuit: confirmă evidența, faptul că o condamnare penală pentru calomnie reprezintă o limitare a libertății de exprimare și că această ingerință era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, prevăzut de paragraful la doilea al art. 10, și anu­me „apărarea reputației (…) altora”.

Ca de obicei, raționamentul fin apare la analizarea chestiunii dacă limitarea:

– era necesară într‑o societate democratică, adică dacă acea condamnare penală răspundea unei nevoi sociale imperioase;

– dacă era proporțională cu scopul legitim urmărit;

– dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt înte­meiate și suficiente.

Primul element pe care îl analizează Curtea este dacă subiectul despre care scrie ziaristul este unul de interes public. Nu avem o listă exhaustivă a subiectelor de inte­res public, dar avem exemple repetitive, chestiuni care afectează publicul într‑un mod semnificativ, spre exemplu, informații privitoare la protecția mediului^[7], chel­tui­rea banului public^[8], administrarea justiției^[9].

În practica sa, Curtea face o distincție netă între aceste chestiuni de interes public, care merită o protecție deosebită pe terenul art. 10, și chestiuni care de fapt interesează publicul, chestiuni de viață private, senzaționale, care nu beneficiază de protecție europeană^[10]: „un articol referitor la pretinse relații extraconjugale ale unui politician de rang înalt a avut drept scop numai să propage zvonuri, servind doar la satisfacerea curiozității unui anume public [a se vedea Standard Verlags GmbH împotriva Austriei (nr. 2), cererea nr. 21277/05, §52, 4 iunie 2009]. În egală măsură, publicarea unor fotografii care arătau scene din viața zilnică a unei prințese care nu exercita funcțiuni oficiale avea drept scop numai satisfacerea curiozității unui anu­me tip de public (…). Curtea reiterează, sub acest aspect, că interesul public nu poa­te fi redus la setea publicului de informații referitoare la viața privată a altora sau la dorința cititorului pentru senzaționalism sau chiar voyeurism”.

În cauza Dalban însă, Curtea stabilește că „articolele incriminate tratau un su­biect de interes public: administrarea patrimoniului statului și modul în care oamenii politici își îndeplinesc mandatul”. Articolele foloseau informații provenite de la poli­ție, referitoare la gestionarea unei întreprinderi de stat, precum și informații privi­toare la indemnizația primită de senatorul descris în articol în calitatea sa de împu­ternicit al statului și faptul că ar fi folosit un autoturism pus la dispoziția sa de către societate. Putem stabili un punct comun, folosirea banilor publici și activitatea oame­nilor politici, în activitatea lor publică. Nu este nicio îndoială că statutul de se­na­tor al uneia dintre cele două persoane vizate de articol a atras o protecție sporită a libertății de exprimare a domnului Dalban (la parag. 50, Curtea menționează că articolele „nu se refereau la aspecte ale vieții private a lui R.T., ci la comportamentul și atitudinea sa în calitate de ales al poporului”).

Acest tip de protecție sporită a libertății de exprimare s‑a concretizat în accep­tarea ca informațiile prezentate să nu fie 100% adevărate, unele să fie exagerări, iar tonul, în totalitate, să aibă o anumită doză de provocare. Acest standard este reluat de Curte în zeci de hotărâri, în care persoana care face obiectul articolului este un om politic sau o persoană în funcții publice de mare vizibilitate. Prima hotărâre în care Curtea stabilise acest principiu este Lingens împotriva Austriei^[11], în care recla­mantul, domnul Lingens, fusese condamnat în 1980 ca urmare a unor afirmații pe care le făcuse față de cancelarul federal B. Kreisky, acuzându‑l pe acesta de oportu­nism de cea mai joasă speță, că ar fi fost imoral și nedemn, judecăți de valoare pe care le‑ar fi întemeiat pe participarea acestuia în discuțiile și atitudinea sa față de național‑socialism și față de participarea naziștilor la conducerea țării. Deși tonul general și conținutul articolelor era moderat, Curtea acceptă faptul că folosirea termenilor de mai sus a putut să afecteze într‑un fel reputația cancelarului. 

Totuși, speța oferă Curții ocazia să fixeze în mod memorabil subiectul:„Liber­tatea presei acordă în plus publicului unul dintre cele mai bune mijloace de desco­perire și formare a opiniei cu privire la ideile și atitudinile liderilor politici. Pe un plan mai general, libertatea de dezbatere politică este chiar în centrul conceptului de societate democratică care reiese din întreaga Convenție. Limitele acceptabile ale criticii sunt în consecință mai largi cu privire la un politician decât atunci când privesc o persoană privată. Spre deosebire de cea din urmă, (omul politic – n.n.) în mod conștient și inevitabil se expune unui scrutin public detaliat al fiecărui cuvânt al său și al fiecărei fapte, atât din partea ziariștilor, cât și din partea publicului în ansamblu, și trebuie, în consecință, să demonstreze un grad mai mare de toleranță. Fără în­doială că articolul 10 paragraful 2 permite ca reputația celorlalți – adică a tuturor in­di­vizilor – să fie protejată și această protecție se extinde și la politicieni, chiar când nu acționează în capacitate privată; dar în asemenea cazuri necesitatea unei ase­menea protecții trebuie să fie pusă în balanță cu interesul de a avea o discuție deschisă cu privire la chestiuni politice” (s.n.).

Putem trage o concluzie parțială, subliniind că la o mare protecție a libertății de exprimare, atrasă de subiectul reportajului, corespunde o așteptare mică de protec­ție a vieții private^[12] și a reputației persoanei în cauză. Raportul între cele două valori este, deci, invers proporțional.

Atunci când a avut de soluționat o cauză în care obiectul criticii era activitatea Guvernului^[13], Curtea a extins acest principiu. Reclamantul, domnul Castells, un om politic spaniol, critică impunitatea de care păreau a beneficia anumiți membri ai unor grupuri extremiste, autori ai unor atacuri în Țara Bascilor începând cu 1977. Amintind fapte extrem de interesante pentru opinia publică din regiune, a făcut acu­zații serioa­se împotriva Guvernului, pe care îl numește responsabil pentru această situație: „În spa­tele acestor acte pot fi doar Guvernul, partidul de guvernământ și personalul acestora. Știm că vor folosi ca instrument politic din ce în ce mai mult vânarea dizi­den­ților basci și eliminarea lor fizică. Dacă doresc să fie atât de lipsiți de viziune politică, asta e problema lor! Dar de dragul următoarei victime din rândurile alor noștri, cei responsabili trebuie să fie identificați de îndată cu maximă publi­citate!”

Domnul Castells este, în urma unei proceduri care durează 4 ani, condamnat în 1983 la un an și o zi de închisoare pentru ofense puțin grave (menos graves) împo­triva Guvernului și la pedeapsa accesorie a interzicerii pentru aceeași perioadă a dreptului de a ocupa funcții publice sau de a desfășura o profesie. 

Curtea subliniază, pentru subiectul care ne interesează, că „Limitele criticii admi­sibile sunt mai mari cu privire la Guvern decât în relație cu un cetățean privat sau chiar cu un politician. În sistemele democratice, acțiunile sau omisiunile Guvernu­lui trebuie să fie subiectul unei critici atente nu numai din partea autorităților legis­lative, ci și din partea presei sau a opiniei publice. Mai mult, poziția dominantă pe care o ocupă Guvernul face necesar ca acesta să dovedească reținere de la a face apel la proceduri penale, în special când alte mijloace sunt disponibile pentru a răspunde atacurilor nejustificate și criticii adversarilor sau a presei” (s.n.). 

Această linie de argumentare a fost folosită și de doi reclamanți români^[14] care se plângeau de o condamnare pentru ofensă adusă autorității (fostul art. 238 ve­chiul C.pen.), dar cererea a fost declarată inadmisibilă ca urmare a pierderii calității de victimă în urma procedurilor interne. 

Deși judecătorul român minoritar din hotărârea internă definitivă de condam­nare a domnului Dalban^[15] făcuse o remarcabilă motivare cu elegante trimiteri la teoria lui John Stuart Mill, exemplul său este o rara avis în peisajul libertății de expri­mare de acum 30 de ani. Mult mai multe au fost hotărârile, cele mai multe penale, care au instituit sancțiuni severe, inclusiv cu pedeapsa închisorii, pentru exercitări ale libertății de exprimare protejate, de fapt, de art. 10 din Convenție.

În finalul acestei secțiuni propunem analizarea pe scurt a unei hotărâri care arată totuși evoluția garantării, în sistemul nostru de drept, în același timp, a libertății de exprimare și a dreptului la reputație. În recenta cauză Pretorian împotriva României^[16], Curtea admite că obligarea unui ziarist la plata de despăgubiri pentru afectarea reputației unui om politic respectăart. 10 din Convenție.

În fapt, reclamantul este obligat la plata unor despăgubiri civile în valoare de 3.200 de euro pentru o serie de articole defăimătoare și jignitoare cu privire la un politician local important (H.B.). Autorul îl acuză pe politician, în termeni provocatori („Alo! Hingherii? Prindeți maidanezul liberal!”), că ar fi imoral, că ar bea prea mult și că ar conduce mașina în stare de ebrietate. În apărarea sa în fața instanței, recla­mantul arată, previzibil, că scrisese despre un om politic și că, în consecință, limitele criticii acceptabile sunt mai largi și că este posibilă o doză de exagerare sau de provo­care. După o cercetare judecătorească bine condusă, instanța națională face mai întâi apel la jurisprudența Curții referitoare la libertatea de exprimare [Lingens împo­triva Austriei, Fressoz și Roire împotriva Franței (MC), Cumpănă și Mazăre împotriva României (MC), Ivanciuc împotriva României (decizie), Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC) și Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC)], subliniind că „articolul 10 apără dreptul ziariștilor de a comunica informații cu privire la chestiuni de interes general atunci când se exprimă cu bună credință, (…) cu respectarea deontologiei jurnalistice. (…) 21. Instanța a apre­ciat că, având în vedere în special criteriile dezvoltate de Curte în jurisprudența sa, dreptul reclamantului la libertatea de exprimare trebuia pus în balanță cu dreptul lui H.B. la protejarea vieții sale private și a reputației sale”. 

Instanța națională amintește criteriile dezvoltate în hotărârea Von Hannover (nr. 2), adică dacă articolul contribuie la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate, comportamentul anterior al persoanei despre care este articolul, precum și conținutul, forma și urmările publicării, și în hotărârea Axel Springer AG, care impune analiza modului în care au fost obținute informațiile și caracterul lor adevărat, precum și gravitatea sancțiunii aplicate.

Aplicând riguros aceste criterii la speța dedusă judecății, instanța națională apre­ciază că informațiile prezentate de domnul Pretorian nu priveau chestiuni de interes public, ci se urmărea doar insultarea lui H.B., precum și că judecățile de valoare erau lipsite de orice bază factuală și erau formulate în termeni grosieri. Soluția a fost menținută de instanța de control judiciar, inclusiv cu privire la cuantumul sumei acor­date cu titlu de despăgubiri, arătând că „repararea prejudiciului nu poate fi simbolică, ci trebuie să ofere o satisfacție morală petentului, având în vedere gravi­tatea afirmațiilor și având în vedere dreptul care trebuie protejat”. 

Față de această analiză a situației de fapt și față de motivarea instanței naționale, Curtea concluzionează, după reluarea întregului raționament descris mai sus, că nu a avut loc o încălcare a art. 10 din Convenție, în termenii următori: „Având în vedere aceste elemente, Curtea apreciază că instanțele naționale au efectuat o punere în balanță a intereselor concurente inspirată de criteriile stabilite de jurisprudența sa. În special, ele au avansat motive pertinente și suficiente pentru a stabili că sancțiu­nea aplicată reclamantului era necesară într‑o societate democratică și că exista un raport rezonabil de proporționalitate între această sancțiune și scopul urmărit. Curtea nu vede, deci, nici un motiv serios pentru a‑și substitui punctul de vedere celui al instanțelor naționale” (s.n.)^[17].

§2. Balanța între libertatea de exprimare și drepturile garantate de art. 8 în cazul persoanelor private

Reluând firul roșu al prezentului articol, referitor la relația între libertatea de exprimare și dreptul la reputație față de calitatea persoanei care face obiectul repor­tajului, la polul opus se situează tot o hotărâre foarte veche a Curții într‑o cauză de libertate de exprimare împotriva României^[18], în care reclamantul, lider de sindicat al profesorilor, afirmă într‑un interviu referindu‑se la trei colege de sindicat că ar fi fost delapidatoare și că autoritățile statului nu fac nimic pentru sancționarea lor. Drept consecință, domnul Constantinescu a fost condamnat penal la plata unei amenzi și a unor despăgubiri. Această sancțiune constituie, evident, o limitare a liber­tății de exprimare, era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, și anume protejarea reputației și a drepturilor altor persoane. Împrejurarea că persoanele expuse criticii, simple colege ale reclamantului, au fost nominalizate și arătate ca delapidatoare a fost considerată ca excesivă de Curte, având în vedere că scopul urmărit de reclamant, o discuție publică liberă asupra problemelor sindicale, a inde­pendenței sindicatelor și asupra funcționării justiției, putea fi atins și folosind cuvin­te care să nu aducă atingere prezumției de nevinovăție a unor persoane care nu au făcut nimic să iasă din anonimat. De altfel, la niciun moment nu se regăsesc în hotărârea Curții numele persoanelor vătămate sau alte detalii despre acestea.

În consecință, tragem, din nou, o concluzie parțială: deși subiectul este unul de in­teres public, având în vedere că persoanele vătămate nu se expuseseră de bună­voie, prin statut sau prin faptele lor, criticii publice, ele aveau o așteptare mai mare la protecția reputației și la respectarea prezumției de nevinovăție. Avem, cu alte cuvinte, din nou, un raport invers de proporționalitate între protecția care trebuie acordată de stat celor două valori.

O speță grecească^[19] aparte dă ocazia Curții să se pronunțe într‑o chestiune‑limi­tă: persoana care face obiectul limitării dreptului garantat de art. 8 nu este, în niciun fel, cunoscută publicului și, teoretic, ar avea cea mai mare așteptare de protecție a dreptului la viață privată și a dreptului la imagine. Într‑o maternitate se fac poze din față nou‑născuților, potrivit cutumei stabilimentului spitalicesc, poze care nu sunt înmânate părinților împreună cu negativele respective. Instanțele naționale nu admit cererea părinților, menționând, între altele, că bebelușul nu a fost afectat, având în vedere că nu poate avea sentimente la acea vârstă!

Curtea stabilește că fiul reclamanților, nefiind o persoană publică sau care interesa publicul în niciun fel, nu intra în nicio categorie în care s‑ar putea justifica, invocându‑se motive de interes public, înregistrarea imaginii unei persoane publice fără consimțământ și, mai mult, vreun interes protejat de lege pentru fotograf de a păstra negativele fotografiilor făcute fără consimțământ. 

În acest caz‑limită, putem aprecia că viața privată și dreptul la imagine sunt extrem de bine protejate, nefiind recunoscut niciun motiv legitim pentru care în speță au fost afectate. La o protecție mare a vieții private corespunde o așteptare de sancționare severă a celor care o afectează, în special în aplicarea obligațiilor pozi­tive ale statului de a interveni, prin intermediul instanțelor, atunci când tranșează un litigiu care opune libertatea de exprimare și dreptul la viață privată.

§3. Balanța între libertatea de exprimare și drepturile garantate de art. 8 în cazul funcționarilor publici

O linie realmente de mijloc propune Curtea atunci când analizează critici și/sau acuzații aduse funcționarilor publici. În cauza, mai veche, Busuioc împotriva Repu­blicii Moldova^[20], Curtea reia jurisprudența sa anterioară potrivit căreia este necesar ca funcționarii publici să fie protejați împotriva unor atacuri ofensatoare, abuzive și defăi­mătoare care ar putea să afecteze modul în care aceștia își îndeplinesc obliga­țiile și să afecteze încrederea publicului în ei.

Atunci când în 2006 a avut de verificat compatibilitatea cu Convenția a condam­nării penale a domnului Mamère^[21] (care, la 10 ani de la evenimente, acuză autorită­țile franceze și în special pe domnul Pellerin, radiolog și profesor de biofizică, direc­torul Serviciului central pentru protecția împotriva radiațiilor ionizante, de gestiona­rea defectuoasă a crizei după evenimentele de la Cernobîl cu aceste cuvinte: „era acolo un personaj sinistru, numit dl Pellerin, care ne tot spunea că Franța e puter­nică – complexul Asterix – și că norul de la Cernobîl nu ne trece granița”) pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie împotriva unui funcționar public, Curtea stabi­lește că „nu se poate spune că funcționarii publici se expun cu bună știință criticii pentru fiecare cuvânt și acțiune de‑a lor în aceeași măsură cu politicienii. În anumite cazuri, funcționarii publici care acționează în calitate oficială se expun unei critici mai largi decât cetățenii obișnuiți. (…) În plus, cerința protejării funcționarilor publici trebuie pusă în balanță cu libertatea presei și cu discutarea chestiunilor de interes public (…)”.

Încrederea publicului este foarte importantă pentru ca funcționarii publici să își poată îndeplini îndatoririle, dar, spune Curtea, „cei responsabili trebuie să ajute și ei la câștigarea acestei încrederi, de exemplu, prin demonstrarea unei rezerve atunci când își anunță evaluarea cu privire la pericolele și riscurile care decurg dintr‑un dezastru precum cel de la Cernobîl”.

Atunci când funcționarul public este polițist^[22], Curtea face un raționament diferit, într‑o anumită măsură. Atunci când, într‑o conferință de presă, reclamantul califică drept tortură metodele folosite de poliție pentru a‑l evacua dint‑o clădire, el este condamnat la plata unor sume importante pentru calomnie, întrucât, potrivit definiției oficiale a torturii în dreptul intern, faptele pe care le acuza el nu erau considerate tortură. Curtea, făcând analiza celor două interese în concurs: dreptul la liberă exprimare, cu alte cuvinte, dreptul de a critica acțiunile puterilor publice fără impunerea unei obligații de a respecta strict definiția legală a torturii, și dreptul la respectarea vieții private a polițiștilor, apreciază că în speță s‑a încălcat art. 10 prin sancționarea penală a reclamantului. 

§4. Balanța între libertatea de exprimare și drepturile garantate de art. 8 în cazul magistraților

Același tip de abordare are Curtea și cu privire la situația în care obiectul repor­tajului este un magistrat. Avem mai multe hotărâri cu privire la acest aspect, inclusiv două dintre cele mai vechi hotărâri împotriva României în materie de libertate de exprimare^[23] și una dintre cele mai recente^[24], semn că nevoia magistraturii de pro­tecție față de critica presei rămâne valabilă.

În cauza Sabou și Pîrcălab, reclamanții sunt condamnați penal (la o pedeapsă de 10 luni închisoare și la pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 coroborat cu art. 64 C.pen. 1969, și anume interzicerea, pe timpul detenției, a dreptului la exercitarea profesiei, precum și a drepturilor părintești și a celor electorale^[25]) pentru publi­carea unor articole privitoare la acțiunile unei judecătoare și ale mamei acesteia, în termeni precum „Mama președintei Judecătoriei din Baia Mare, L.M., a scos abuziv 12 țărani de pe pământurile lor, Șefa Judecătoriei din Baia Mare este acuzată de fals și de uz de fals”. 

În analiza sa, Curtea stabilește că articolele în litigiu se refereau la teme de interes general și, în mod special, de actualitate pentru societatea românească, și anume procesul de restituire a terenurilor și presupusa corupție a înalților funcțio­nari din administrație. Dacă se poate considera adesea că este necesar ca magistrații să fie protejați de atacuri grave și nefundamentate, este, de asemenea, adevărat că atitudinea lor, chiar și în afara tribunalelor și mai ales când se folosesc de calitatea lor de magistrați, poate constitui o preocupare legitimă a presei și contribuie la dez­baterea asupra funcționării justiției și moralității celor care sunt garanții justiției. 

Din probatoriul administrat în fața instanțelor naționale se deduce că acuzațiile aveau o bază faptică, nuerau în totalitate false (administrația locală comisese o greșeală gravă, recunoscută de către prefect, în procesul de restituire a terenurilor, prin emiterea unei decizii de retrocedare) și nu ar fi contribuit la desfășurarea unei campanii de defăimare împotriva judecătorului în cauză. Articolele incriminate nu se refereau la aspecte care țin de viața privată a lui M.I., ci asupra comportamentelor și atitudinilor care implicau calitatea sa de magistrat.

Având în vedere și gravitatea pedepsei cu închisoarea, a daunelor acordate (mai mult de 12 salarii medii pe economie), Curtea a concluzionat că art. 10 a fost încălcat. 

În hotărârea pronunțată de Marea Cameră în cauza Cumpănă și Mazăre, Curtea trebuie să se pronunțe din nou cu privire la afectarea dreptului la imagine al unui judecător în funcție (doamna R.M.), pentru fapte care datau de dinainte de dobân­direa calității de magistrat. Reclamanții publică într‑un ziar local mai multe articole însoțite de o caricatură, în care fac aprecieri cu privire la ilegalitatea unui contract încheiat între primărie și o societate privată, contract pe care un control nefinalizat al Curții de Conturi îl consideră defavorabil pentru stat. La momentul încheierii con­tractului, juristă la primărie era o persoană care ulterior devine judecător. Folosind numele acestei persoane, ziariștii fac următoarele aprecieri: „Să ne oprim puțin și asupra fostei juriste a Primăriei și actualei judecătoare R.M. Ori a semnat contractul de asociere necunoscând legile țării, și atunci nu înțelegem cum ulterior a ajuns jude­cător (împărțind dreptatea pe baza acelorași legi pe care nu le cunoaște), ori a luat șpagă și poate lua în continuare!”

Instanța națională îi condamnă pe ziariști pentru săvârșirea infracțiunilor de insultă și calomnie, infracțiuni prevăzute de art. 205 și, respectiv, art. 206 C.pen. 1969, și îi condamnă la 3 luni închisoare pentru insultă și 7 luni închisoare pentru calomnie, dispunând executarea pedepsei mai severe, și la plata unei sume impor­tante cu titlu de prejudiciu moral. 

Curtea stabilește că sancționarea ziariștilor se baza pe motive pertinente și sufi­ciente reținute de instanțele care au pronunțat soluțiile, că, având în vedere ceea ce s‑a dovedit în fața instanțelor, era necesară o intervenție pentru protejarea drep­tului doamnei R.M. Însă, ceea ce critică Curtea este gravitatea sancțiunii aplicate: „Niciun element din prezenta cauză, care este o cauză tipică de calomniere a unei persoane în contextul dezbaterii unui subiect de interes public, nu este de natură să justifice aplicarea pedepsei cu închisoarea”.

Curtea se mai pronunțase și cu alte ocazii cu privire la critica admisibilă împotriva unui judecător^[26] și stabilise că o sancțiune civilă pentru o serie de articole care priveau modul în care avuseseră loc procedurile într‑un caz foarte important pentru public nu era necesară, având în vedere faptul că, deși comentariile celor doi ziariști erau foarte critice la adresa activității magistraților care judecau un dosar de abuzuri sexuale împotriva minorilor, „ele erau proporționale cu agitația și indignarea stâr­nite de chestiunile dezbătute în articole. Cu privire la tonul polemic și chiar agresiv, pe care Curtea nu dorește să arate că l‑ar aproba, trebuie amintit însă că articolul 10 protejează nu numai informația, cu și forma în care aceasta este transmisă”. 

Interesant este că singura critică adusă… criticilor ziariștilor de către Curte se regă­sește la parag. 45 din hotărâre: aluzia la trecutul tatălui unuia dintre judecătorii din complet: „Este inacceptabil ca o persoană să fie supusă oprobriului pentru chestiuni care privesc un membru al familiei sale. Era justificată o sancțiune pentru acea aluzie”.

Deducem, deci, o concluzie parțială potrivit căreia trebuie acordată o protecție mare a libertății presei atunci când se referă la activitatea de judecată a instanțelor, dacă aspectele despre care relatează sunt unele de interes public și sunt rodul unei documentări temeinice din partea ziariștilor, corespunzător unei protecții mai redu­se a dreptului la reputație al magistraților decât a dreptului la reputație al unei per­soane private. O excepție poate fi identificată în situația în care critica privește aspecte de viață privată a magistratului care nu au niciun impact asupra activității sale profesionale și care l‑ar pune în situația de a răspunde pentru faptele unei alte persoane.

În cea mai recentă cauză pe care dorim să o analizăm la această secțiune^[27], arti­colele în litigiu se refereau la activitatea profesională a unui membru procuror din Consiliul Superior al Magistraturii, înaintea mandatului în acest consiliu. Curtea re­amin­tește că elementele care țin de funcționarea sistemului judiciar sunt chestiuni de interes public, care merită în consecință o protecție sporită pe terenul art. 10 din Convenție, și că într‑o societate democratică este permisă criticarea administrării justiției și a oficialilor implicați. Curtea adaugă însă că „trebuie acordată atenție rolu­lui special al justiției în societate. Ca garant al justiției, valoare fundamentală într‑un stat guvernat de întâietatea legii, trebuie să beneficieze de încrederea publică pentru a putea să își îndeplinească îndatoririle. Poate fi necesar să fie protejată această încredere împotriva atacurilor grave nefondate, mai ales având în vedere că judecătorii criticați nu pot răspunde acestor atacuri având în vedere datoria lor de rezervă (…)”. 

Curtea subliniază, în final, același precedent de mai sus potrivit căruia, atunci când acționează în calitate oficială, judecătorii se expun unei critici mai largi decât cea acceptabilă pentru o persoană obișnuită.

§5. Obligația pozitivă a statului de a proteja drepturile garantate de art. 8

O ultimă hotărâre pe care dorim să o analizăm și să o plasăm în imaginea de ansamblu pe care încercăm să o creionăm este Petrina împotriva României^[28], pe care Curtea o analizează din perspectiva art. 8 din Convenție. Domnul Petrina este acuzat, într‑o perioadă în care se analiza proiectul de lege privind accesul la infor­mațiile aflate în arhiva fostelor servicii de securitate ale statului, de către un ziarist de la săptămânalul Cațavencu,că ar fi fost agent al Securității. Plângerea penală pentru calomnie împotriva ziaristului C.I. pentru acuzațiile aduse (că ar fi fost „agent de Securitate, infiltrat ilegal în Partidul Național Țărănesc, căpitan în Securitate și o cârtiță în Partidul Național Țărănesc”) a fost soluționată cu achitarea lui C.I., instanța reținând că afirmațiile nu aveau decât un caracter „general, imprecis și că în con­secință infracțiunile nu existau, datorită lipsei unui element intențional”. Recursul a fost respins ca neîntemeiat, instanța invocând cauza Lingens împotriva Austriei șisubliniind importanța aplicării directe a Convenției în dreptul intern, în special în practica internă. 

Analiza Curții pe această chestiune a fost privită cu rezerve: Curtea arată că există o obligație pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenție, care impune autorităților, instanțelor o obligație de a acționa pentru a proteja dreptul la reputație „dacă afir­mațiile în cauză depășesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Con­venție”. Această linie de argumentare a fost însă continuată de Curte în ipoteze în care instanțele au dat prioritate libertății de exprimare față de dreptul la respec­tarea vieții private și a dreptului la protejarea reputației, atunci când informațiile în cauză nu serveau unui interes public^[29].

§6. Concluzie

Din toate concluziile parțiale de mai sus credem că putem să propunem teza potrivit căreia suma drepturilor garantate în baza art. 8 și art. 10 din Convenție este constantă cu privire la aceeași situație‑dată și că unul dintre criteriile folosite pentru a da prevalență unuia dintre drepturi sau celuilalt este calitatea persoanei care face obiectul reportajului. 

Astfel, dacă avem o situație în care un om politic se plânge de afectarea repu­tației sale, Curtea îi recunoaște un drept garantat de art. 8 destul de limitat, corelativ unei libertăți de exprimare foarte extinse față de acesta. Curtea recunoaște, însă, o anumită protecție a vieții private tuturor, inclusiv oamenilor politici sau persona­lităților celebre ale societății. 

Dacă, din contră, avem de‑a face cu o persoană obișnuită, care nu a făcut nimic pentru a se expune criticii presei, ea va avea o așteptare de protecție extinsă a drep­tului la reputație, corelativ unui drept foarte limitat al presei de a o critica, și statul, în temeiul obligațiilor sale pozitive care decurg din art. 8, are datoria de a susține această protecție prin mijloace juridice. 

Restul categoriilor de persoane care fac obiectul jurisprudenței descrise în articol se supun aceleiași teorii, așteptarea lor de protecție pe art. 8 variind în funcție de interesul recunoscut de lege al societății de a afla informații de interes public despre activitatea acestora (magistrați, polițiști, funcționari publici), ei repartizând‑se mai jos sau mai sus pe scala figurată mai sus. 

Q.e.d.

Note de subsol

^[1] New York Times Co. v. Sullivan, 376 U.S. 254 (1964). De fapt, Curtea Supremă reia o doctrină mult mai veche asociată cu John Stuart Mill, a se vedea Despre libertate, Ed. Humanitas, București, 2017, p. 80. 

^[2] Prima hotărâre a Curții în care constată, pe acest raționament, o încălcare a art. 10 din Convenție este Hotărârea din 26 aprilie 1979 pronunțată în cauza Sunday Times împotriva Rega­tului Unit (nr. 1), cererea nr. 6538/74. Însă, prima hotărâre în care se analizează pe fond o pretinsă o încălcare a art. 10 este pronunțată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 7 decembrie 1976, cererea nr. 5493/72. 

^[3] Între multe alte exemple, în hotărârea în cauza Dalban împotriva României, Hotărârea din 28 septembrie 1999, cererea nr. 28114/95, Curtea arată că (ea) „nu are sarcina de a se substitui instanțelor naționale, ci de a verifica din perspectiva articolului 10, având în vedere toate circum­stanțele cauzei, deciziilepe care acestea le‑au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere [(…) printre altele, Hotărârea din 21 ianuarie 1999, cauza Fressoz și Roire împotriva Franței, Colecție de hotărâri și decizii‑I, 1999]” (s.n.).

Pe de altă parte, într‑o hotărâre recentă, încă nedefinitivă, ea subliniază în plus că, „atunci când se pun în balanță drepturile protejate de articolele 8 și 10 din Convenție de către autoritățile interne în conformitate cu criteriile stabilite de jurisprudența Curții, Curtea ar avea nevoie de mo­tive puternice pentru a‑și impune punctul de vedere asupra instanțelor naționale” (Hotărârea din 18 octombrie 2022 în cauza Stancu și alții împotriva României, cererea nr. 22953/16, parag. 118). 

^[4] Pentru o analiză exhaustivă a jurisprudenței interne aferente acestei tematici, a se vedea S. Stoicescu, Libertatea de exprimare versus dreptul la reputație, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 84 și urm. 

^[5] Hotărârea Dalban împotriva României, citată mai sus. 

^[6] Sau, cum spusese John Stuart Mill în lucrarea Despre libertate, citată mai sus, p. 79: „Dacă o opinie este înăbușită, rămâne posibil ca, e cât putem noi ști cu siguranță, acea opinie să fie adevă­rată. A nega acest lucru înseamnă a presupune că noi înșine suntem infailibili”. 

^[7] A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 3 mai 2022 în cauza Bumbeș împotriva României, cererea nr. 18079/15.

^[8] A se vedea exemplul din hotărârea Dalban împotriva României analizată aici, parag. 48: „Articolele incriminate tratau un subiect de interes public: administrarea patrimoniului statului și modul în care oamenii politici își îndeplinesc mandatul. Primul articol dădea informații extrase din dosarele de cercetare penală ale direcției economice a poliției, punând în discuție gestionarea În­tre­prinderii Agricole de Stat «Fastrom», al cărei director a fost G.S., R.T. fiind reprezentantul sta­tu­lui în consiliul de administrație. Al doilea articol menționa indemnizația primită în această calitate de senatorul R.T., precum și faptul că a folosit un autoturism pus la dispoziția sa de către societate”.

^[9] A se vedea Hotărârea din 23 aprilie 2015 în cauza Morice împotriva Franței, cererea nr. 29369/10, parag. 128, și Hotărârea din 17 decembrie 2004 (MC) în cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României, cererea nr. 33348/96. 

^[10] Hotărârea din 10 noiembrie 2015 în cauza Couderc și Hachette Filipacchi Associés împotriva Franței, cererea nr. 40454/07.

^[11] A se vedea Hotărârea din 8 iulie 1986 în cauza Lingens împotriva Austriei, cererea nr. 9815/82, parag. 42.

^[12] A se vedea hotărârea Couderc și Hachette Filipacchi Associés împotriva Franței, citată mai sus, parag. 119‑120.

^[13] A se vedea Hotărârea din 23 aprilie 1992 în cauza Castells împotriva Spaniei, cererea nr. 11798/85.

^[14] A se vedea Decizia de inadmisibilitate din 19 februarie 2002 în cauza Roșca Stănescu și Ardeleanu împotriva României, cererea nr. 35441/97.

^[15] A se vedea hotărârea Dalban împotriva României, citată mai sus, parag. 21.

^[16] A se vedea Hotărârea din 24 mai 2022 în cauza Pretorian împotriva României, cererea nr. 45014/16.

^[17] Ibidem.

^[18] A se vedea Hotărârea din 27 iunie 2000 în cauza Constantinescu împotriva României, cererea nr. 28871/95.

^[19] A se vedea Hotărârea din 15 ianuarie 2009 în cauza Reklos și Davourlis împotriva Greciei, cererea nr. 1234/05. Mulțumesc, pe această cale, doamnei judecător Stela Stoicescu pentru indicarea acestui precedent.

^[20] A se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2004 în cauza Busuioc împotriva Republicii Moldova, cererea nr. 61513/00, parag. 64.

^[21] A se vedea Hotărârea din 7 noiembrie 2006 în cauza Mamère împotriva Franței, cererea nr. 12697/03, parag. 27; faptele au avut loc în 1999. 

^[22] A se vedea Hotărârea din 20 noiembrie 2018 în cauza Toranzo Gomez împotriva Spaniei, cererea nr. 26922/14, parag. 65. 

^[23] A se vedea Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Sabou și Pîrcălab împotriva României, cererea nr. 46572/99, și hotărârea Cumpănă și Mazăre împotriva României, citată mai sus.

^[24] A se vedea hotărârea Stancu și alții împotriva României, citată mai sus, în care persoana care făcea obiectul reportajului era un magistrat, membru în Consiliul Superior al Magistraturii.

^[25] Concluzia Curții pe încălcarea art. 8 – viață de familie – prin decăderea automată din drep­turile părintești a domului Sabou a condus la modificarea practicii judecătorești și apoi a Codului penal în vigoare la acel moment.

^[26] A se vedea Hotărârea din 24 februarie 1997 în cauza De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, cererea nr. 19983/92, parag. 45 și urm.

^[27] A se vedea hotărârea Stancu și alții împotriva României, citată mai sus, parag. 113 și urm. 

^[28] A se vedea Hotărârea din 14 octombrie 2008 în cauza Petrina împotriva României, cererea nr. 78060/01.

^[29] A se vedea Hotărârea din 21 februarie 2017 în cauza Rubio Dosamantes împotriva Spaniei, cererea nr. 20996/10.