Transferul de la solidaritatea conceptuală la solidarizarea instituțională în realizarea dreptului

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 608-623.

§1. Repere ale solidarității

Ar fi oare adevărat că „Natura vrea irezistibil ca, în cele din urmă, dreptul să rămână puterea supremă”^[1]? Sigur că în condițiile în care vorbim despre depășirea crizei dreptului, edificarea statului de drept, consolidarea democrației – așa ne-am dori să fie și probabil că ar fi și logic, pentru ca drepturile și libertățile gândite, legitimate să fie și realizate. După mențiunea făcută de P. Manent, cel puțin două motive pot fi invocate pentru a ne dori acest lucru, dar și pentru a vorbi despre o formulă în care conceptele dominante cu care se operează sunt concepte comune, pe care noi le numim solidare, în sensul că reprezintă consensul și apartenența tuturor și fiecăruia la o formulă în care acestea se regăsesc în sistemele de drept contemporan, în statele cu sisteme democratice și reprezintă o dorință a fiecărei persoane. Unul dintre aceste motive este determinat de valoarea pe care drepturile omului a obținut-o și la care se face referință de fiecare dată și cu orice ocazie în prezent, alt motiv este impus de globalizare, datorită faptului că putem să vorbim despre o societate civilă globală ori o ordine internațională, cu un drept „ai cărui subiecți nu mai sunt statele, ci indivizii și grupurile (…) care au drepturi și simplu, fiindcă sunt ființe umane”^[2].

Comunitatea intereselor economice, politice și juridice a făcut ca umanitatea să se dezvolte și să-și dorească ordini sociale în care individul beneficiază de cele mai bune condiții pentru dezvoltare. Conform Declarației Organizației Națiunilor Unite (ONU) privind Dreptul la Dezvoltare, dezvoltarea este „un proces economic, social, cultural și politic complex menit să crească bunăstarea întregii populații și a tuturor indivizilor, pe baza participării lor libere și active la dezvoltarea și distribuția echitabilă a beneficiilor care rezultă din aceasta”^[3]. În condițiile dinamicii sociale și a dezvoltării durabile, realizarea dreptului la dezvoltare este circumscris provocărilor timpului și este dependent de înfăptuirea celorlalte drepturi prevăzute de legislații. „Dreptul acoperă astăzi cvasitotalitatea domeniilor vieții sociale și private (…) prin definiție dreptul se referă la ceva ce nu este juridic. Poate doar dreptul procedurilor (penală, civilă, fiscală, administrativă) ar putea fi declarat, într-un sens, un drept al dreptului (a se vedea distincția clasică drept material versus drept procedural, primul ținând de o arie specifică de relații sociale, al doilea vizând modul de desfășurare a diferitor proceduri judiciare)”^[4]. Ba mai mult, în uz au intrat și sunt folosite tot mai frecvent formule în care se face referință la suprapuneri, dependențe și interdependențe (cum ar fi: juridicizarea socialului, juridicizarea politicului, dar și politizarea juridicului^[5] care adesea sunt asociate unor procese negative identificate ori manifestate expres în condițiile unor state aflate la începuturile proceselor de învățare și practicare a democrației și de edificare a statului de drept. Nu mai puțin semnificativ este și faptul că legislațiile contemporane, în particular Constituțiile, cumulează, în egală măsură, „chestiuni juridice și morale, făcând validitatea unei legi să depindă de răspunsul la probleme morale complexe, precum problema dacă o anumită lege respectă egalitatea inerentă tuturor oamenilor (…). Actul este calculat astfel, încât să sporească ceea ce filosofii numesc interes general, este calculat să producă mai mult beneficiu global decât prejudiciu”^[6].

Inițiativele care trebuie să ne intereseze „sunt cele care reprezintă eforturile constructive de a dezvolta forme de identitate, responsabilitate și acțiune civică care să opună rezistență nu atât normalizării, cât dezordini și iresponsabilității (…) o dezordine ce conține o anumită logică, desigur, dar a cărei logică reclamă noi forme de solidaritate și control”^[7]. Or, tendința dominantă de organizare a domeniilor vieții sociale prin intermediul normelor, subordonate principiilor, are menirea de a stopa sau diminua tendințele negative, constituind unul dintre cei mai importanți indici ai acțiunilor sociale și mecanism de trecere de la dezordine (haos, în termenii sinergeticii) la ordine, de la dezintegrare la integrare. Problema majoră este, în acest caz, cum putem reuși validarea la nivel social a unora și acelorași principii în jurul cărora s-au constituit statele și practicarea acțiunii sociale conforme acestora?

O componentă a răspunsului ar fi centrată pe conceptul de solidaritate ca pe unul de referință. Formulat în calitate de principiu al contemporaneității, solidaritatea este chemată să identifice cel puțin un „motiv moral”, prin care ar fi justificată sporirea numărului de comportamente iraționale. Solidaritatea dictează formule distincte de abordare teoretică a problemelor practice și a modului în care sunt identificate soluții. În primul rând, opinăm că abordările specializate, fragmentate și-au pierdut sensul teoretico-practic anterior, realizându-se conștientizarea faptului că solidaritatea văzută ca o perspectivă metodologică de abordare a relației dintre cetățean, stat și drept, relație care reprezintă o provocare permanentă, este ecuația asupra căreia trebuie să se revină, însă nu prin cercetări ori metodologii de tip reducționist, care nu pot fi un suport sigur pentru o înțelegere adecvată, corectă, veridică a dinamicii sociale și a colaborării productive între abordarea juridică, politico-statală, morală și umanitară, ci prin perspective convergente și abordări integrate. Ancorat acestei formule de analiză, conceptul de solidaritate ar putea fi cel mai adecvat pentru o dezvoltare continuă a dreptului și în demonstrarea utilității sale practice. Ca temei pentru această formulă de analiză servesc realitățile și procesele care au marcat dreptul. Printre acestea indicăm:

·        creșterea esențială a rolului dreptului în organizarea socială la nivel local, regional și global;

·        dezvoltarea masivă și diversificarea dreptului determinată de dezvoltarea accelerată a tehnologiilor și a conexiunilor la nivel global;

·        profilarea unui nou spațiu (online) public în care are loc întâlnirea dintre state, instituții și oameni;

·        apariția unor fluctuații cu impact în relația dintre teoria dreptului și practica juridică, profilate de convergența teorie – practică, individual – general, public –privat, local – global;

·        multiplicarea interdependențelor relative între diferite arii disciplinare ale dreptului, determinată de creșterea gradului de complexitate a realităților;

·        prioritizarea formulelor în care este realizat dreptul prin raportare la situații concrete, la probleme cotidiene cu care se confruntă statele, societățile, oamenii;

·        interdependențele dintre local și global impun acordarea unei atenții sporite abordării de tip integrat și a unei atitudini convergente și solidare în vederea identificării soluțiilor la problemele complexe actuale.

Astfel, în perimetrul noțiunilor stat, drept, cetățean, conștientizate sistemic, dinamic și complex putem să punem semne de întrebare și să căutăm răspunsuri, mijloace, instrumente etc., care ar putea fi valorificate, fundamentate și utilizate în condițiile societății contemporane, dominate de conflicte atât la nivel de relații dintre indivizi, dintre aceștia și societate, cât și la cel dintre societăți, state, culturi, religii, zone geografice. Așa cum a fost la începuturi, și în prezent societățile umane „nu pot exista fără un cod al drepturilor și obligațiilor”, trecute prin filiera unei abordări științifice complexe sau poate antropologice, care va integra „inteligența mișcărilor socio-istorice; (…) fără raționalitatea strictă și deopotrivă suplă, propusă de analiza sistemelor, și fără rigoarea metodologică în stabilirea faptelor”^[8].

Ca reper în reciprocitatea, convergența și solidaritatea celor trei concepte, avem opinia reprezentantului pragmatismului american R. Rorty^[9], pentru care rațiunea este un instrument al acțiunii, iar adevărul – rezultatul unui acord dintre persoane. Pledând pentru abolirea granițelor dintre discipline, R. Rorty consideră că cunoașterea trebuie să se afle în serviciul solidarității umane, de aceea între domenii trebuie construite căi/punți de comunicare, și nu granițe/frontiere. Chiar dacă este inutilă căutarea adevărurilor imuabile, totuși, în opinia lui R. Rorty, un adevăr obiectiv se află în acordul la care ajung ființele umane prin dialog, iar cunoașterea umană își rezervă un scop: de a edifica o societate mai solidară, curățată de cruzime și suferință. În acest sens, pluralismul valoric oferă puncte de convergență în jurul cărora au fost construite comunități, state, societăți. În același timp, sistemele de drept contemporan au preluat practicile pozitive din experiența societăților umane și a implementării diverselor forme de guvernare, pentru ca să se ajungă la o poziție convergentă asupra incontestabilei valori – cel puțin, pentru moment – a implementării statului de drept, axat pe ideea domniei legii / dreptului și a egalității tuturor în fața legii.

Ca rezultat, odată instituită în circuitul științific, formula stat de drept reunește două concepte esențiale – cel de stat și cel de drept, formulă ce trimite la o solidaritate conceptuală, la o „abordare interdisciplinară nu doar prin faptul că presupune limitarea statului prin norme de drept, dar și prin faptul că asigură garantarea libertăților omului și o raționalizare a exercitării puterii de către autoritățile statale prin crearea unui sistem instituțional și normativ ierarhizat”^[10]. Mai mult ca atât, sintagma stat de drept nu poate fi tratată, explicitată, înțeleasă în afara altor concepte corelative, precum cel de democratizare și drepturi fundamentale. În calitate de argumente prealabile în vederea unei astfel de abordări vom indica ceea ce a invocat P. Manent^[11]:

1.       în regimul modern, statul și drepturile sunt solidare și adversare, dar adversare drept consecință a solidarității inițiale;

2.       dezordinea socială pentru a fi evitată, dar și pentru soluționarea conflictelor sociale, este nevoie de un judecător/arbitru pentru protejarea drepturilor. Astfel statul suveran are nevoie de a fi succedat sau a succeda un drept suveran. Respectiv, altfel decât tratate în formula unei solidarități conceptuale, valorificate atât din punct de vedere normativ-axiologic, cât și pragmatic, nu poate fi realizată o formulă adecvată de analiză și înțelegere a dreptului.

§2. Un caz particular

Analizele asupra traseului de dezvoltare a statului și dreptului în Republica Moldova scot în evidență multiple probleme raportate eficienței instituțiilor de drept și realizării dreptului, „proces de mare complexitate care se desfășoară în funcție de o serie de factori”^[12] și forme de realizare, precum ar fi realizarea dreptului prin respectarea și executarea dispozițiilor legale de către cetățeni și realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat și alte organisme sociale. Corespunzător acestui parcurs, dăm dreptate profesorului B. Negru care spune că „Adoptarea normelor juridice nu reprezintă un scop în sine, ci numai prima etapă obligatorie a procesului de reglementare juridică a relațiilor sociale. Următoarea etapă e transpunerea în viață a prevederilor normelor juridice. În caz contrar, normele juridice și-ar pierde sensul și menirea lor socială”^[13].

Sistemul de drept al RM, fiind orientat spre implementarea unor standarde europene, nu a reușit să utilizeze potențialul inovațiilor juridice implementate în alte state, pentru a consolida stabilitatea și ordinea juridică. În ultimii ani, au fost operate modificări profunde în structura dreptului, care, deși, uneori, nu au fost cele mai benefice și nici salutate de specialiștii din domeniu, totuși acestea trebuie să se regăsească într-o formulă generalizată în aprecierile teoreticienilor dreptului și din perspectivă jurisprudențială. Corespunzător acestor schimbări sunt necesare evaluări din mai multe perspective: din cea a realităților social-politice autohtone, din cea a crizelor sociale și politice, care nu pot să nu să se răsfrângă și asupra dreptului, dar și a modului în care s-a manifestat relația teoriei cu practica juridică, precum și a formulei în care s-au realizat cercetările științifice naționale și a principiilor utilizate.

Societatea moldovenească a oscilat tot mai mult spre o critică a dreptului, a instituțiilor de drept și a reprezentanților profesiilor juridice. Povara nihilismului juridic a devenit tot mai grea. În același timp, cetățeanul simplu marcat de lipsa de eficiență a dreptului, devine tot mai nemulțumit de prestația instituțiilor de drept și de formula în care se realizează dreptul. Aceeași atitudine, adesea este vociferată și de către reprezentanți ai instituțiilor de stat, precum Președinția Republica Moldova, care s-a exprimat critic și dur la adresa sistemului judecătoresc și a activității Procuraturii; reprezentanți ai fracțiunilor parlamentare, dar și reprezentanți ai profesiilor juridice care își aduc acuzații reciproce, motivându-și lipsa de eficiență prin acțiunile și activitatea reprezentanților altor profesii, făcând trimitere la încălcări flagrante ale legii, lipsa de integritate ș.a. pentru ca să ajungem în situația în care se declară că avem legi ilegale, că avem instituții necompetente și politizate, că avem juriști care nu cunosc legile. Să fie oare o situație specifică doar Republicii Moldova? Și care ar fi cauzele care determină aprofundarea nihilismului și a crizei dreptului, dar și care este motivul reticenței față de schimbare a celor care sunt vizați de criticile aduse de societate?

Una dintre explicații la aceste interogații este adusă de P. Manent, care, făcând referință la Politica și drepturile omului a lui C. Lefort, indică „principiul generator al societăților noastre, care este dreptul, nu este vizibil (…) într-o manieră hotărâtă și incontestabilă așa cum fusese înainte (…), dar nici nu poate fi în acest cadru reprezentat în oameni (…) pe scurt, există în societatea noastră o indeterminare și o circulație a dreptului care suscită neîncetat noi revendicări de drepturi”^[14]. Ca rezultat, explicitarea proceselor de dezvoltare și tranziție în formula adecvării instrumentarului teoretico-metodologic existent al dreptului la standardele înaintate de statul de drept și societatea cunoașterii trebuie să răspundă aspirațiilor cetățenilor, pentru că „a dori ca relațiile umane să fie organizate, reglate conform dreptului constituie însuși proiectul civilizației”^[15].

În afara acestei explicații, pentru cazul particular al parcursului spre construcția unui stat de drept în Republica Moldova sunt raportate la câteva critici substanțiale aduse dreptului.

Una dintre acestea se referă la modul în care este înțeleasă și practicată separarea puterilor. Apreciată ca cea mai distinctivă trăsătura a democrației, organizarea separațiilor rămâne a fi și marea provocare a timpului. Criticată mult formula în care în condițiile Republicii Moldova s-a realizat în practică prevederea constituțională după care „În Republica Moldova puterea legislativă, executivă și judecătorească sînt separate și colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor articolului 6 al Constituției”^[16] cele trei puteri sunt direct implicate și se fac responsabile de atitudinea cetățenilor față de drept și de formula în care este realizat dreptul. Subiectul separației puterilor a devenit unul foarte sensibil și de importanță pentru Republica Moldova, tot mai mult fiind prezent în dezbateri publice și în studii. În acest sens, experții de la Transparency International-Moldova, ADEPT, IDIS „Viitorul” și Centrul pentru Resurse Juridice, în cadrul lansării studiului privind capturarea statului Republica Moldova, indicau că „În ultimul deceniu, Republica Moldova a trecut prin mai multe etape – de la corupția endemică, la politizarea combaterii corupției, eliminarea rivalilor politici și a concurenților economici, până la capturarea celor trei ramuri ale puterii de stat de către un grup îngust de interese obscure”^[17].

Profesorul A. Smochina argumentează că: „Din păcate, la ora actuală nu putem afirma că în Republica Moldova puterile sunt separate distinct. (…) Principiul separației puterilor în Republica Moldova este tot mai mult afectat (…), funcționalitatea principiului separației puterilor în Republica Moldova reprezintă acea normalitate de care are nevoie societatea”^[18]. Aceeași opinie este împărtășită de către doctorul habilitat P. Varzari, care menționează: „criza politică, care dăinuie în Republica Moldova de mai mult timp, atrage atenția asupra relației defectuoase dintre democrație și mecanismele de exercitare a puterii de stat, dintre guvernare și scopurile asumate”^[19], iar academicianul I. Guceac^[20] își exprimă atitudinea față de una dintre cele trei puteri spunând că „Sistemul judecătoresc nu a devenit încă un garant al echității sociale”.

O evaluare dură cu referire la situația democrației în Republica Moldova este făcută de către Parlamentul European care „își exprimă preocuparea profundă cu privire la regresele în privința standardelor democratice din Moldova, valori de bază, la care Moldova a subscris în special în cadrul Acordului de Asociere, cum ar fi democrația (…) – și statul de drept (…). Republica Moldova este un stat capturat de interese oligarhice, cu o concentrare a puterii politice și economice în mâinile unui grup restrâns de persoane care își exercită influența asupra Parlamentului, Guvernului, partidelor politice, administrației publice, poliției, sistemului judiciar și mass-mediei, ceea ce duce la o aplicare extrem de nesatisfăcătoare a legislației (…)^[21]. Recunoașterea problemelor la nivel de țară în raport cu edificarea statutului de drept și a democrației a fost indicată și în cadrul Parlamentului Republicii Moldova^[22].

Alta, este determinată de dezvoltarea societăților și deschiderile spre exterior. Schimbările produse la nivel de social impun atât formule noi de analiză, cât și de realizare în practica organizării social-statale a separației puterilor și a dreptului. Făcând referință la multiple formule în care se realizează separația în prezent (separația profesiunilor, separația puterilor, separația bisericii de stat, separația societății civile de stat, separația dintre reprezentat și reprezentant, separația faptelor și valorilor sau a științei și vieții), P. Manent^[23] indică puncte de suprapunere și intersecții dintre acestea. În particular, fiind vorba despre separația puterilor, unde la cele trei (legislativă, executivă și judecătorească) mai cumulează/indică puterea reală a celei de-a patra (mass-media), care în societatea tehnologiilor de vârf, a globalizării, are un rol decisiv asupra configurării sistemului social, asupra funcționalității instituțiilor statului, asupra politicii juridice a acestuia, manifestându-se în calitate de putere reală, capabilă a direcționa, a influența, a se impune și de a impune. În raport cu aceasta sunt necesare revizuiri asupra formulei în care acestea își aduc contribuția, ori ar trebui să o facă, în vederea construirii unei societăți democratice în care dreptul este în beneficiul societății și al fiecărei persoane.

O altă problemă rezultă din cele șase formule de manifestare a separațiilor, în particular din cea care se referă la separația faptelor și valorilor, a științei și vieții, care a fost una destul de pronunțată în condițiile societății moldovenești, aceasta formulând o altă problemă, care se referă la necesitatea de a elimina decalajului dintre teoria și practica juridică, dintre promisiuni date de guvernanți și îndeplinirea lor. Și aceasta, deși cadrul teoretic sistematizează, elimină controverse și contradicții, construiește argumente, totuși pentru practica juridică adesea acestea sunt trecute cu vederea, de cele mai multe ori fiind neglijate, evitate ori chiar negate. Indiferent de opțiune, dreptul, ca realitate multiplu construită în baza marii diversități a realității trăite, va produce consecințe și va construi realități noi. Transferul de la planul teoriilor despre drept la planul practicii juridice, face transferul la realizarea dreptului. O teorie a dreptului, așa cum remarcă și R. Dworkin^[24], trebuie să fie deopotrivă normativă și conceptuală. Dreptul contemporan este marcat de faptul că în continuu generează concepte, teorii, clasificări și reguli noi, dar și de incapacitatea, imposibilitatea realizării și creșterii eficienței și eficacității sale practice. Din punct de vedere teoretic, solidaritatea conceptuală, valorificată și prin apelul la materii extrajuridice, cu grad de abstractizare mai larg, ar putea contribui la identificarea resurselor interne pentru realizarea dreptului, luând în calcul evaluările și discuțiile permanente cu referire la controversele practicii juridice, precum și prin apel la explicații și aprecieri pertinente ale mediului științific. Din punct de vedere normativ rămân în vizor o varietate de subiecte, cum ar fi: teoria legislației, o teorie a adjudecării și una a conformării – toate trei vizează problema referitoare la norma juridică din punctul de vedere al legiuitorului, judecătorului și simplului cetățean. Ca rezultat, pornind de la așteptările indivizilor, savanții militează pentru revizuirea conceptului dreptului, urmând să actualizeze propria identitate și utilitate, în particular să determine prin eforturi conjugate realizarea dreptului, care la moment se înscrie printre cele mai importante probleme plasate pe ordinea de zi a autorităților naționale. În acest caz, schimbarea și modernizarea trebuie să fie un act conștientizat și asumat de responsabilitate și solidaritate socială și intelectuală (în sensul de profesională). Astfel, în acest context, solidaritatea dobândește calitatea de principiu metodologic al parcursului spre modernizarea instituțiilor și realizarea dreptului. Percepută ca act rațional asumat al schimbării, al continuității acțiunilor, deciziilor, politicilor sociale, solidaritatea se regăsește la intersecția dintre structuri (instituții) și capacitatea de acțiune a actorului social (a persoanei), schimbările sociale fiind continue, procesuale, sectoriale^[25], solidaritatea este necesar a fi raportată celor mai importante instituții^[26] care guvernează viața socială în prezent: instituția raționalității și a raționalizării, instituția științificității și instituția actorului social.

§3. Solidarizarea instituțională

Republica Moldova, încadrându-se într-o societate globală care „nu este un sistem, ci o totalitate concretă, formată din mai multe sisteme multistabile și asincrone”^[27] pentru a depăși problemele menționate supra, necesită analize și evaluări obiective ale realităților sociale în care au fost derulate procese de democratizare, au fost inițiate reforme, elaborate strategii și planuri de acțiuni ce urmau să contribuie la creșterea eficienței și realizării dreptului. Pentru a identifica factorii-cheie ce vor contribui la realizarea unei tranziții treptate, calitative și responsabile de la o etapă la alta în care statul și dreptul prin intermediul instituțiilor sale vor acționa în beneficiul cetățeanului și a drepturilor fundamentale este necesară identificarea unui punct unic de plecare, un cadru de analiză cu accente pe evoluții de natură conceptuală, instituțională și instrumentală.

Textele juridice contemporane, în special cele care se referă la statul de drept și la protecția drepturilor omului, formulează un număr mare de concepte, care pot constitui o bază de consens și echilibru social (dreptate, echitate, justiție etc.)^[28]. Printre diversitatea conceptelor abstracte cu care se operează în dreptul contemporan, în opinia noastră, punctul de plecare pentru soluționarea problemelor poate fi solidaritatea, care s-a manifestat alături de responsabilitate, canoțiuni cheie de la începutul pandemiei și și-au făcut loc tot mai mult în viața socială și umană.

Prin conținutul lucrării Contingență, ironie și solidaritate R. Rorty^[29] s-a dovedit a fi vizionar, anticipând ceea ce a devenit în perioada actuală prioritate atât la nivel național, cât și mondial, dar și un deficit comportamental și atitudinal, în același timp. Autorul american pune în vizor contururile unor mutații socio-culturale, cu accent pe responsabilitatea și solidaritatea socială. Suplinind caracterul moral al solidarității (în formula lui R. Rorty) cu obligația morală kantiană, atunci solidaritatea de pe teren moral este transferată pe unul rațional, iar datorită utilității sale publice, aceasta realizează întâlnirea dintre indivizi, ca subiecți de drepturi, dintre indivizi și instituții, dintre instituții și dintre state.

Urmărind parcursul istoric al conceptului care poate fi regăsit în multiple domenii (sociologie, filosofie, drept, știința politică etc., etică), încă din perioade îndepărtate istoric, și autori (îl întâlnim la Hegel, Kant, Durkheim, Duguit ș.a.), sesizăm că acesta beneficiază de mai multe modalități de înțelegere. Întâlnit sub diverse formule (economie solidară, sistem social solidar, solidaritate umană etc.), conceptul de solidaritate face referință la sentimentul de apartenență – fiind definit astfel: „comunitate de interese, idei, credințe, sentimente, opinii, generatoare ale unui mod unitar de acțiune”^[30] – ori la cel de interdependență^[31], care trebuie suplinit cu cel de asumare de responsabilități, implicare și participare. Totodată, Dex-ul indică relaționări precum coeziune, legătură, unitate, care pot fi suplinite și cu cel de colaborare, cooperare.

Dacă fraternitatea revoluționară a triadei Liberté, Egalité, Fraternité este, așa cum s-a menționat de mai multe ori, un principiu de acțiune politic, atunci solidaritatea este un principiu juridic. Solidaritatea conține doar un aspect al fraternității, o componentă, totodată fiind un element al suveranității și o condiție a legitimității puterii. Consiliul Constituțional francez a dat numeroase decizii, începând cu 1986 ca legiuitorul să reglementeze solidaritatea între persoane aflate în câmpul muncii, șomeri și pensionari. În raport cu aceste decizii, făcându-se referință la persoane aflate în dificultate adică mai vulnerabile, expuse unor riscuri iminente prin analogie vom putea trasa linii de conexiune cu situația din timpul pandemiei. De remarcat este și faptul că tendința de valorizare a solidarității a avut dezvoltări continuu ulterioare, ajungând să se declare că demnitatea umană poate fi protejată inclusiv prin intermediul solidarității. În 1995, Consiliul Constituțional francez a declarat dreptul la locuință ca obiectiv cu valoare constituțională, arătând că este necesară concilierea obligației fraternității cu dreptul de proprietate în sensul solidarității, privind fraternitatea – ca mod de organizare a unei societăți democratice în care fiecare este acceptat cu toate diferențele lui^[32].

Dacă fraternitatea are o componentă prioritară afectivă, traducerea juridică a acesteia este solidaritatea umană ce pornește de la aceasta, dar nu se oprește la aspectul afectiv. Unul din autorii juriști care încă de la începutul secolului XX au pus accentul pe solidaritate a fost profesorul francez de la Bordeaux Leon Duguit. El pornea de la faptul că noțiunea dreptului este una generală, ce conține noțiunea de societate, de aceea nu era de acord ca juristul să se încline în fața oricărei norme edictate de legiuitor.

Legea este un document pentru jurist, nimic mai mult. Legile trebuie să transcrie cât mai fidel ceea ce se întâmplă în societate, fără aceasta nu e posibilă civilizația, considera Duguit. Sub influența tezelor sociologice ale lui E. Durkheim și noului concept al statului, Duguit a dezvoltat o teorie a solidarității în domeniul dreptului public, în special în ceea ce ține de serviciul public, ca fundament al ordinii publice sociale și politice^[33].

E. Durkheim distingea între forme de manifestare a solidarității, deosebind între solidaritatea mecanică și cea organică, dar care nu pot să existe în mod separat în condițiile unui stat echilibrat, deoarece acestea sunt văzute ca surse de bază ale coeziunii sociale. În opinia autorului, solidaritatea mecanică se referă la „ansamblul credințelor și sentimentelor comune majorității membrilor aceleași societăți, care formează un sistem determinat (…)”^[34]. În acest caz, solidaritatea este înțeleasă ca relații de obligații și de schimb. Pe când solidaritatea organică se referă la interdependența factuală în condițiile societății moderne, cu accent pe conștiința individuală a fiecăruia. În opinia lui R. Asiminei „conceptul de solidaritate organică utilizat de Durkheim este foarte apropiat de ceea ce înțelegem astăzi prin solidaritate socială”^[35]. M. Weber face referință la „solidaritatea națională”, iar pentru Habermas^[36] solidaritatea poate fi definită doar prin raportare la democrație, considerată a fi condiția de bază pentru perpetuarea societății europene raportate la democrație, libertate și dreptate. Din această formulă de înțelegere, deducem că solidaritatea, poate fi văzută ca un concept cheie pentru soluționarea problemelor dintr-o societate, iar dubla dimensiune (morală și rațională) a solidarității face ca acest concept să devină unul ce integrează aspirații, experiențe și realități, să contribuie la întâlnirea dintre individual și social, să găsească echilibrul între interesul personal și cel general, între public și privat.

Punerea în discuție a accepțiunilor conceptului de solidaritate și opțiunea de a accentua relevanța unui mecanism de solidarizare nu este de noutate absolută. Din câte am văzut, acesta poate fi tratat prin scoaterea în evidență a dimensiunilor sale politice, juridice cât și sociale. Robert Schuman, la 9 mai 1950, în preambulul Tratatului de la Paris de creare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (1951) declara că „Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care să creeze, în primul rând, o solidaritate de facto”^[37]. Consonantă cu această opinie este și declarația președintelui Comisiei Europene, J. M. Barroso din toamna lui 2012: „trebuie să contracarăm criza de încredere, arătând că suntem pregătiți să mergem mai departe și să întărim cooperarea și integrarea în domeniul financiar, fiscal, economic și, de asemenea, politic. Desigur, știm că unii vor cere mai multă disciplină. Alții vor cere mai multă solidaritate. Principalul nostru mesaj este că avem nevoie de amândouă”^[38].

Tratatul de la Lisabona, prin conținutul său, apreciază solidaritatea ca valoare comună a statelor membre, Carta drepturilor fundamentale îi dedică un capitol separat, iar jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene specifică condițiile de aplicare a acesteia. Într-o formulă expresă și cu încărcătură semantică și pragmatică, solidaritatea apare printre principiile de bază, alături de cel de „participarea (un membru, un vot) membrilor, iar producătorii, beneficiarii sau consumatorii sunt animați de sentimentul de independență și de scopul civic”^[39]. În documente precum Carta economiei sociale și Carta principiilor Economiei Sociale (2002) se evidențiază în calitate de principii esențiale ale economiei sociale solidaritatea, responsabilitatea, libertatea, șanse egale și respect reciproc. Mai mult, în 2009 (19 februarie), Parlamentul European a adoptat o Rezoluție privitoare la economia socială prin care s-a subliniat faptul că economia socială joacă un rol esențial în economia europeană, combinând profitabilitatea cu solidaritatea, creând locuri de muncă de bună calitate, consolidând coeziunea socială, economică și regională, generând capital social, promovând cetățenia activă, solidaritatea și un tip de economie care acordă prioritate oamenilor și sprijină dezvoltarea durabilă și inovarea socială, tehnologică și de mediu^[40].

Prin politica de dezvoltare a UE, „Consensul European”^[41] este definit cadrul principiilor comune în care UE și statele membre își vor pune fiecare în aplicare politicile de dezvoltare într-un spirit de complementaritate, declarată și promovată fiind ideea de solidaritate. Totuși, chiar dacă ideea UE a fost construită și cristalizată în jurul conceptului de solidaritate, care se regăsește și în textul actelor normative europene, practicarea solidarității, uneori, a avut de suferit, și a revenit în discursul public cu o nouă încărcătură în perioada de pandemie, atunci când s-a dovedit că inițial nici statele nu au fost capabile să-și consolideze eforturile, nici cetățenii să fie solidari și nici instituțiile. „Solidaritatea europeană între UE și statele membre, dar, în primul rând, între statele membre, a fost pusă la încercare de ascensiunea interesului național. Unele guverne europene au fost debordate de repeziciunea transmiterii virusului, iar altele au recurs la acțiuni necoordonat”, indică expertul D. Cenușă^[42].

Totuși, trebuie menționat că după primele ezitări, solidaritatea s-a manifestat atât la nivel național, cât și european și mondial. În acest sens putem exemplifica prin ajutorul în spiritul solidarității din partea altor state și instituții acordat Republicii Moldova pentru depășirea situației complicate în legătură cu COVID-19: primul stat care a acordat ajutorul său a fost România, care a oferit materiale sanitare, medici cu experiență în tratarea bolnavilor de COVID, iar primele 200.000 doze de vaccin au ajuns la Chișinău chiar atunci când în România încă nu erau suficiente doze pentru populația proprie. De asemenea, trebuie evidențiată inițiativa Uniunii Europene „Solidari pentru sănătate” ca răspuns comun european la COVID-19, distribuirea vaccinurilor prin platforma COVAX, oferirea unor loturi de vaccin din partea statelor baltice, foste republici sovietice, actualmente membre ale Uniunii Europene. Exemplele s-au multiplicat și diversificat, solidare cu instituții de stat devenind companii, de exemplu, compania Orange (Moldova), organizația neguvernamentală VeDem Just – pentru Democrație și Justiție (România), companii de taxi, care s-au oferit să transporte gratuit medicii la locul de muncă și înapoi spre domiciliu, cafenele care au oferit prânzuri celor din prima linie de luptă cu COVID, dar și voluntari, persoane fizice ce au oferit sprijinul său persoanelor mai vulnerabile în timpul situației de urgență.

Sigur că ne-am convins cu toții că solidaritatea nu poate fi organizată nici la nivel național, nici la nivel european până când nu sunt depuse eforturile necesare pentru a o pune în aplicare^[43]. Observăm că până în prezent, la nivel european și internațional, au fost făcuți pași importanți în a consolida societățile și de a valorifica în practică solidaritatea, dar cel mai important fapt rămâne a fi că, în prezent, solidaritatea de rând cu democrația, drepturile omului și statul de drept trebuie să rămână fundamentul cheie pentru o societate viitoare. Anume în această direcție trebuie orientate eforturile și la nivel național, prin acțiuni care ar face ca cetățenii să fie solidari și conștienți de avantajele și valoarea unei societăți democratice, și de instituții solidare cu cetățenii, care să promoveze aceste valorile declarate ca esențiale pentru state.

Concluzii

Legislația națională, a statelor Uniunii Europene conține suficiente temeiuri juridice pentru ca solidaritatea, alături de celelalte principii să fie considerată necesară pentru o practică socială democratică. În același timp, caracterul complex al solidarității trimite la necesitatea înțelegerii mai cuprinzătoare a acesteia în condițiile unor crize prin care trec societățile. Ansamblul raționamentelor expuse demonstrează faptul că solidaritatea scoate în evidență dimensiuni instrumental-juridice și socio-morale necesare pentru a acționa în cazul crizelor pe care le parcurg oamenii, instituțiile și societățile.

Pe fondalul crizelor concomitente din Republica Moldova, în particular raportat crizei dreptului, conceptul de solidaritate apare ca instrument de reacție. Preluând definiția dată sistemului de către F. De Saussure prin care ar fi sistemică o entitate în măsura în care s-ar prezenta drept o totalitate compusă din elemente solidare, acestea neputând fi definite decât unele prin altele în funcție de locul pe care îl ocupă în această totalitate, invocăm că realizarea dreptului va fi dependentă de existența ori inexistența solidarității dintre cetățeni, solidarității interne dintre reprezentanții instituțiilor de drept, dar și a celei externe – dintre instituții și societate, care ar acționa în interesul edificării unei societăți democratice și a unui stat cu adevărat de drept. Or, „deficitul de solidaritate și deficitul de democrație sunt două fațete ale aceleiași crize. Problema deficitului de democrație o maschează foarte des pe cea a deficitului de solidaritate”^[44].

Din punct de vedere conceptual asistăm la o solidaritate incontestabilă a valorilor pe care au fost edificate societățile democratice actuale. Practic, întâlnim o unanimitate împărtășită asupra cadrului conceptual care se află la baza statului și dreptului contemporan, dar totuși, până nu demult, din dezbaterea publică asupra principiilor și conceptelor esențiale ale organizării sociale cel de solidaritate practic era absent. În fond, această situație reprezintă o atitudine care a scos în evidență o imagine incompletă asupra statului de drept și a valorilor fundamentale. De aceea, ca puncte de referință a analizelor trebuie să fie atât dimensiunea normativă, care scoate în evidență principiile și valorile fundamentale ale societății, cât și cea instituțională și a mecanismelor juridice de aplicare practică.

Într-o societate democratică instituțiile au ca scop garantarea drepturilor omului. În prezent funcționarea acestor instituții ridică neîncetat probleme de principiu: funcționarea justiției, integritatea reprezentanților diferitor profesii juridice, lipsa de eficiență, politizarea instituțiilor etc. – toate având impact negativ asupra realizării dreptului. Ancorată acestei situații, solidaritatea apare concomitent ca o condiție, mijloc și obligație atât pentru persoane, cât și pentru instituții. Necesare în acest context sunt instrumente/mecanisme care ar asigura/ori impune valorificarea teoretică/doctrinară care vine cu argumente și formule de modelare a organizării societății sub egida unor ideologii dominante, care ar include și solidaritatea; precum și valorificarea empirică prin care să se urmărească analiza și evaluarea modului în care este practicată solidarizarea instituțiilor în vederea realizării dreptului și asigurată domnia legii.

Ca rezultat, viziunea integrată asupra dreptului la care s-a făcut referință, vine să remedieze deficiențele cu care ne confruntăm în depășirea crizei dreptului, precum și în vederea abandonului interesului personal profesional îngust în favoarea interesului instituțional, astfel încât prin contribuția efectivă a solidarității intelectuale academice și a celei profesionale, prin solidaritatea conceptuală și cea instituțională să construim un sistem de drept solidar și o societate în care realizarea dreptului este cu adevărat efectivă.

Note de subsol

^[1] I. Kant, Spre pacea eternă. Un proiect filosofic, în Scrieri moral politice, Ed. Științifică, București, 1991, p. 411.

^[2] P. Manent, O filosofie politică pentru cetățean, Ed. Humanitas, București, 2001, p. 278.

^[3] ONU, Declarația privind Dreptul la Dezvoltare (1986), disponibilă online la adresa: https://www.ohchr.org/en/professionalinterest/pages/righttodevelopment.aspx.

^[4] A. Mercescu, R. Bercea, O scurtă introducere în drept, Ed. Humanitas, București, 2019.

^[5] A se vedea: R. Ciobanu, Reperele constituirii unei metodologii interdisciplinare în drept, Ed. ArtPoligraf, Chișinău, 2020; J. Cammaille, L. Dumoulin, C. Robert (coord.), Juridicizarea politicului, Institutul European, Iași, 2012.

^[6] R. Dworkin, Drepturile la modul serios, Ed. ARC, Chișinău, 1998, p. 167 și 172.

^[7] B. Honig, Differences, Dilemmas, and the Politics of Home, apud J.C. Issac, Democrația în vremuri întunecate, Ed. Polirom, Iași, 2000, p. 25.

^[8] J.-W. Lapierre, Viața fără stat?, Ed. Institutului European, Iași, 1997, p. 255 și 311.

^[9] R. Rorty, Contingentă ironie și solidaritate, Ed. All, București, 1998, p. 326.

^[10] Șt. Deaconu, Instituții politice, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 103-104.

^[11] P. Manent, op. cit.

^[12] I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, București, 1993, p. 92.

^[13] B. Negru, Realizarea dreptului: probleme teoretice și practice, în Administrarea publică nr. 1/2016, disponibil online la http://aap.gov.md/files/publicatii/revista/articole/89/ro/Negru.pdf.

^[14] P. Manent, op. cit., p. 176.

^[15] Ibidem, p. 276.

^[16] Constituția Republicii Moldova, disponibilă online la adresa: http://www.parlament.md/CadrulLegal/Constitution/tabid/151/language/ro-RO/Default.aspx.

^[17] Disponibil online la adresa: https://www.jurnal.md/ro/politic/2017/6/16/expertii-au-identificat-ziua-in-care-a-inceput-capturarea-statului-republica-moldova/.

^[18] A. Smochina, Funcționalitatea principiului separației puterilor în RM: probleme, abordări științifice și tendințe, în Academos nr. 1/2019 p. 81 și 83.

^[19] P. Varzari, Elita politică și birocrația în contextul realizării reformelor democratice (cazul Republicii Moldova), Tipografia Pontos, Chișinău, 2013, p. 198.

^[20] I. Guceac, Constituționalismul și statul de drept în Republica Moldova. Realități și perspective, în Akademos, nr. 3(46)/2017, p. 84.

^[21] Rezoluția Parlamentului European din 14 noiembrie 2018 referitoare la punerea în aplicare a Acordului de asociere UE-Moldova (2017/2281(INI), disponibil online la adresa: https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-8-2018-0458_RO.html.

^[22] Hotărârea Parlamentului RM nr. 39 din 8 iunie 2019, publicată la 21 iunie 2019 în Monitorul Oficial nr. 208, art. 236, disponibilă online la adresa: https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=114796&lang=ro.

^[23] P. Manent, op. cit., p. 25.

^[24] R. Dworkin, op. cit.

^[25] L. Vlăsceanu (ed.), Sociologie, Ed. Polirom, Iași, 2011.

^[26] L.M. Pop, Imagini instituționale ale tranziției, Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 100.

^[27] J.-W. Lapierre, op. cit., p. 258.

^[28] R. Ciobanu, Interogații asupra dreptății din perspectiva drepturilor omului în condițiile societății globale, în Redimensionarea valorilor democratice în condițiile societății informaționale, USM, Chișinău, p. 26-44.

^[29] R. Rorty, Contingență, ironie și solidaritate, Ed. All, București, 1998.

^[30] C. Zamfir, l. Vlăsceanu (coord.), Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București, 1993.

^[31] L.M. Pop (ed.), Dicționar de politici sociale, Ed. Expert, București, 2002.

^[32] M. Borgetto, La notion de fraternité en droit public français, L.G.D.J., Paris, 1993, p. 509.

^[33] L. Duguit, Etat, le droit objectif et la loi positive, Ancienne librairie Thorin et fils, Paris, 1901, p. 310.

^[34] E. Durkheim, Diviziunea muncii sociale, Ed. Albatros, București, 2001, p. 97.

^[35] R. Asiminei, Economia socială. Delimitări conceptuale, în Revista de economie socială V.2 nr. 1/2012, p. 14.

^[36] J. Habermas, Cunoaștere și comunicare, Ed. Politică, București, 1983.

^[37] Citat din Carta albă privind viitorul Europei, disponibilă online la adresa: https://europa.eu/european-union/sites/default/files/whitepaperro.pdf.

^[38] A se vedea https://europedirect-tm.ro/stiri-ue/jumatatea-plina-a-paharului-crizei-europene.

^[39] Commission of the European Communities, http://aei.pitt.edu/9929/1/9929.pdf.

^[40] Parlamentul European, Rezoluția Parlamentului European din 19 februarie 2009, disponibilă online la adresa: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:52009IP0061.

^[41] Consensul European privind dezvoltarea, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=LEGISSUM:r12544&from=EL.

^[42] D. Cenușă, Efectele pandemiei – între solidaritatea UE și reziliența vecinilor estici, disponibil online la adresa: https://www.expert-grup.org/ro/biblioteca/comentarii/item/1946-efectele-pandemiei-intre-solidaritatea-ue-si-rezilienta-vecinilor-estici.

^[43] J.-C. Barbier, Les frontières de la solidarité dans l’Union Européenne, disponibil online la adresa: https://halshs.archives-ouvertes.fr/halshs-00770134/document.

^[44] A. Popovici, Solidaritatea europeană: între tradiție și provocările actuale, în Administrarea Publică nr. 2/2020, p. 77.