Aparența în drept: o posibilă aplicație în dreptul proprietății intelectuale

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 174-187.

Motto:

„Men should be what they seem; or those that be not, would they might seem none!”^[1]

Prolegomene

Trăim într-o lume dominată de aparențe, devenind din ce în ce mai dificil să facem distincția între realitate și ficțiune. Așa cum în mod excepțional spune dl. profesor Valeriu Stoica, „lumea Codului civil este o scenă”^[2], iar aparența este cu siguranță o reprezentație fantastică pe această scenă. La început, „termenul persona desemna masca pe care o purta actorul pe scenă pentru a-și ascunde propria identitate și pentru a crea personajul simbolizat prin mască. Așadar, la începuturi persona era un mod de ascundere a identității reale și un mijloc de elaborare a unor identități ficționale”^[3].

Aparența a fost dintotdeauna o chestiune intrinsecă persoanei manifestându-se atât în viața socială, cât și în domeniul juridic, cu finalități diferite însă. „Pe când în raporturile de conviețuire ale oamenilor aparența este destinată să creeze adeseori o situație nemeritată aceluia care beneficiază de ea (…), din contră, în relațiile vieții juridice, aparența este destinată să profite nu aceluia care a creat-o în mod voluntar sau involuntar, ci terților de bună-credință, care neputând să cunoască realitatea lucrurilor au luat drept sinceră și reală starea de fapt și pe temeiul ei au intrat în raporturi juridice cu titularul aparent al dreptului”^[4].

Prezentul studiu își dorește să detalieze, într-o primă parte, cadrul general de reglementare al validării aparenței, așa cum este conturat în art. 17 C. civ., demersul urmând a continua cu identificarea unor posibile aplicații ale acestui principiu în materia dreptului proprietății intelectuale, cu detalierea particularităților specifice ale raporturilor juridice în acest domeniu.

Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române^[5], prin aparență se înțelege „înfățișarea exterioară (și adesea neconformă cu realitatea) a cuiva sau a ceva”.

Din definiția menționată, reiese că noțiunea de aparență^[6] are două sensuri, un sens material, corporal, care desemnează înfățișarea fizică a lucrurilor, „o revelație a realității lumii vizibile”^[7] și un sens imaterial, incorporal care constă într-o situație credibilă, veridică, dar neconformă realității^[8]. Aparența, ca materializare a lucrurilor se înfățișează în Codul civil în cuprinsul reglementărilor privind servituțile aparente (art. 760 C. civ.), viciile aparente [art. 1690 alin. (3), art. 1790 alin. (2), art. 1862 alin. (3) C. civ.]^[9], starea aparentă a bunului la predarea spre transport [art. 1961 alin. (2) C. civ.].

Ceea ce interesează însă prezentul studiu este cel de-al doilea sens, cel imaterial.

Cu titlu general, aparența este reglementată în Codul civil în art. 17.

Particularizări ale unei situații juridice nereale, dar credibile se regăsesc în cuprinsul: art. 56-57 C. civ.^[10], art. 817 C. civ.^[11], art. 1290-1291 C. civ.^[12], art. 1478 C. civ.^[13], art. 1582 alin. (2) C. civ.^[14], art. 1921 alin. (1) C. civ.^[15], art. 2483 C. civ.^[16]

Considerată „un fenomen virtual periculos”^[17], aparența produce efecte juridice în domeniul dreptului civil, dar și în domeniul dreptului proprietății intelectuale, așa cum își dorește acest studiu să demonstreze.

Reglementând în art. 17 alin. (1) C. civ. principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși (nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet), legiuitorul consacră^[18] în alin. (2) excepția potrivit căreia eroarea comună creează drept^[19] (error communis facit ius^[20]). În doctrina anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, aparența în drept era considerată „un mecanism jurisprudențial contra legem”^[21].

Anterior prezentului Cod civil, eroarea comună și invincibilă a fost reglementată în Codul civil român publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 6 septembrie 1940, a cărui intrare în vigoare a fost amânată începând cu 30 decembrie 1940, care cuprindea adagiul error communis facit jus, în art. 8^[22], potrivit căruia: „când cineva, împărtășind credința obștească, a crezut că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanța judecătorească, ținând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această eroare va produce aceleași efecte ca și când ar fi valabil dacă desființarea lui nu i-ar produce vreo pagubă”. Cele două reglementări se aseamănă într-o măsură destul de mare.

Potrivit art. 230 lit. h) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, la data intrării în vigoare a prezentului Cod civil a fost abrogat Codul civil Carol al II-lea, republicat în Monitorul Oficial nr. 206 din 6 septembrie 1940, cu modificările ulterioare.

Care este însă justificarea care stă la baza validării unei situații juridice neconforme realității?

S-a arătat că este vorba despre „triumful realismului”^[23] sau de „sentimentul siguranței ca o condiție esențială a oricărei activități omenești în genere, a celei juridice și economice în special”^[24]. Indiferent de expresia folosită, este evident că validarea aparenței în drept constituie o necesitate din perspectiva prevalenței securității dinamice a circuitului civil față de securitatea statică^[25]. La nivel individual, validarea aparenței se justifică pe considerente morale, fiind moral ca un subiect de drept care a tratat cu o persoană care are aparența comună și invincibilă de a avea un drept sau o calitate juridică „să nu fie înșelat în așteptările sale”^[26].

§1. Abordare actuală

În doctrină, s-a făcut delimitarea între teoria aparenței și principiul validității aparenței în drept, arătându-se în mod temeinic că este preferabilă cea de-a doua denumire având în vedere că „este vorba despre o regulă de drept, producătoare de efecte juridice, fundată nu numai pe existența unei simple aparențe, ci și pe alte consecințe de ordin material sau juridic, iar nu de o simplă explicație a unui fenomen juridic”^[27].

Nulitatea reprezintă sancțiunea care constă în lipsirea actului juridic în tot sau în parte de efecte juridice, din cauza nerespectării dispozițiilor legale pentru încheierea sa valabilă^[28]. Efectul nulității actului juridic civil este exprimat prin adagiul quod nullum est, nullum producit effectum^[29] (când actul este nul, el nu produce niciun efect^[30]). Acest principiu este blocat de regula validării aparenței în drept care înlătură chiar sancțiunea nulității^[31].

În literatura de specialitate^[32], s-a arătat că suntem de fapt în prezența unei excepții de la principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși, însă, în realitate, nu poate fi vorba despre o excepție^[33], deoarece excepția are un câmp restrâns de aplicare, fiind limitată la cazurile expres prevăzute de lege^[34], iar eroarea comună și invincibilă, conform art. 17 alin. (2) C. civ. este lăsată la aprecierea suverană a instanței de judecată, putând fi extinsă dincolo de aplicațiile legale prevăzute de lege.

În structura sa, aparența reunește două elemente: un element material (obiectiv) și un element psihologic (subiectiv)^[35]. Primul element se materializează în totalitatea caracterelor vizibile care conturează o situație juridică credibilă, veritabilă^[36]. Ca atare, titularul aparent al dreptului trebuie să exercite în fapt toate prerogativele aferente acelui drept^[37] sau cele care decurg din calitatea juridică pe care o înfățișează. În aceeași măsură, elementul psihologic vizează „credința eronată, o credință minimă și rezonabilă, apreciată în raport cu circumstanțele, de exemplu calitățile profesionale ale terțului, timpul de reflecție”^[38].

Validarea actului juridic încheiat în astfel de circumstanțe este condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe.

În primul rând, eroarea trebuie să îndeplinească condițiile expres prevăzute de art. 17 alin. (2) C. civ., respectiv trebuie să fie comună^[39] și invincibilă. Eroarea nu trebuie să fie generală, universală, dar trebuie să fie colectivă^[40]. În cazul în care legiuitorul ar fi dorit ca eroarea să fie generală, ar fi utilizat termeni specifici care desemnează totalitatea persoanelor aflate în situația respectivă^[41]. S-a arătat că „refluxul intelectual pe care îl creează posesia proprietarului aparent în conștiința dobânditorului este dublat de refluxul intelectual al situației juridice a proprietarului aparent în conștiința unei întregi comunități, iar nu doar a unei persoane determinate”^[42].

Textul de lege vorbește despre o persoană care împărtășește o credință comună și invincibilă. Legiuitorul nu a folosit termenul de eroare în cuprinsul art. 17 alin. (2) C. civ.^[43] tocmai pentru a exclude orice fel de culpă. Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române^[44], prin credință se înțelege „faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine”, în timp ce eroarea constă într-o „cunoștință, idee, părere, opinie greșită; ceea ce e greșit; greșeală”^[45].

Analiza îndeplinirii acestei condiții presupune raportarea la diligența și prudența medie, pentru ca instanța să verifice dacă o persoană care a depus diligența unui bonus pater familias s-ar fi aflat în aceeași eroare^[46]. Având în vedere că textul menționează în mod expres că instanța de judecată trebuie să țină seama de împrejurările concrete ale încheierii actului juridic, este evident că, pe lângă o apreciere in abstracto, instanța de judecată trebuie să realizeze și o apreciere in concreto, prin raportare la persoana care invocă validarea aparenței^[47].

În vederea cercetării circumstanțelor producerii erorii s-a precizat că „toate precauțiunile, toate formalitățile obișnuite, pentru o asemenea operație trebuie observate, toate verificările apte a confirma existența dreptului autorului trebuie să fi fost efectuate. În lipsă dobânditorul nu ar datora situația sa erorii, ci neglijenței sale”^[48]. Caracterul invincibil se apreciază în raport cu fiecare membru al colectivității, în sensul că este suficient ca o singură persoană să fi putut descoperi adevăratul titular al dreptului sau deținător al calității juridice pentru a determina neîndeplinirea condițiilor legale^[49].

Așa cum sugerează textul legal, eroarea nu trebuie să fie împărtășită și de proprietarul aparent^[50] sau respectiv persoana care are în mod aparent o anumită calitate juridică.

Eroarea specifică aparenței în drept nu se confundă cu eroarea viciu de consimțământ, ce constă în falsa reprezentare a realității în mintea unei persoane la încheierea unui act juridic care determină încheierea unui act juridic sau respectiv încheierea actului juridic în condiții diferite față de cele dorite^[51]. Chiar dacă „eroarea viciu de consimțământ presupune și ea încrederea într-o aparență, efectul ei nu este însă unul achizitiv de drepturi, ci vicierea consimțământului unei părți contractante”^[52], care va genera efecte specifice precum o eventuală adaptare a contractului sau exercitarea acțiunii în anularea acestuia.

În al doilea rând, victima erorii trebuie să fie de bună-credință^[53]. Deși această condiție nu este stipulată în mod expres în cuprinsul art. 17 C. civ., intenția legiuitorului reiese cu evidență din faptul că, persoana aflată în eroare împărtășește credința comună și invincibilă. Ca atare, pe lângă eroarea comună privind existența dreptului sau a calității juridice, trebuie să existe și eroarea individuală a persoanei care încheie actul juridic^[54]. Raportat la dispozițiile art. 14 alin. (2) C. civ., până la proba contrară, buna-credință se prezumă^[55] și trebuie să existe în momentul dobândirii dreptului de către terțul achizitor^[56].

În jurisprudență s-a arătat că „buna-credință a cumpărătorului poate fi constatată numai raportat la demersurile pe care le-a efectuat prealabil încheierii contractelor pentru a afla situația juridică a imobilului și a înlătura astfel orice echivoc cu privire la diligența pe care a depus-o în materializarea posibilității de a afla dacă imobilul este revendicat în cadrul unei acțiuni în justiție sau în cadrul unei alte proceduri legal instituite (…). Câtă vreme, în cauză, cumpărătorul nu a făcut dovada întrunirii cumulative a celor două condiții pentru ca principiul aparenței validității aparenței de drept să fie incident, respectiv a erorii cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, care trebuie să fie comună și invincibilă, imposibil de prevăzut și de înlăturat, precum și a bunei-credințe care trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă lui, el nu se poate apăra cu succes în sensul că este subdobânditor de bună-credință pentru a se da eficiență principiului menționat”^[57].

O a treia condiție pentru validarea aparenței este sugerată chiar de dispozițiile art. 17 alin. (2) C. civ., care arată că actul juridic încheiat în circumstanțele menționate va produce efecte juridice față de persoana aflată în eroare, cu excepția cazului în care desființarea actului juridic nu îi produce niciun prejudiciu acestuia. Este, astfel, evident că actul juridic încheiat trebuie să fie cu titlu oneros^[58]. Astfel, donatarul tinde doar să păstreze un câștig (certat de lucro captando), spre deosebire de terțul achizitor cu titlu oneros care tinde să evite o pagubă (certat de damno vitando), urmând în mod clar să aibă preferință adevăratul titular al dreptului^[59]. Este evident că, în situația terțului dobânditor cu titlu gratuit nu va fi validată aparența pentru că va fi preferat titularul real al dreptului, evitându-se în acest fel producerea unui prejudiciu pentru acesta din urmă^[60].

O ultimă condiție în ceea ce privește eroarea creatoare de drept vizează de fapt o condiție negativă. Așa cum se precizează, în mod expres, în cuprinsul alin. (4), validarea erorii comune și invincibile nu se aplică în materie de carte funciară și nici în alte materii în care legiuitorul reglementează un sistem de publicitate^[61].

§2. Efectele validării aparenței în drept

Principalul efect al erorii comune și invincibile este sugerat de art. 17 alin. (2) C. civ. care arată că în situația îndeplinirii condițiilor legale, instanța de judecată va putea hotărî că actul încheiat în condițiile menționate va produce aceleași efecte juridice față de cel aflat în eroare, ca și când ar fi valabil. Ca atare, suntem în prezența unei aplicații judiciare a validării aparenței.

Chiar dacă textul de lege vorbește numai despre efectele produse față de persoana care a împărtășit credința comună și invincibilă, în mod inevitabil, validarea actului juridic de către instanța de judecată va produce efecte juridice și față de alte persoane. În acest sens, trebuie analizate, trei raporturi juridice și anume: raporturile dintre titularul real și terțul de bună-credință, raporturile dintre titularul real și titularul aparent și raporturile dintre titularul aparent și terțul de bună-credință^[62].

Deși nu a participat la încheierea actului juridic, validarea actului încheiat într-o eroare comună și invincibilă produce efecte în raporturile dintre titularul adevărat și terțul de bună-credință. Astfel, suntem în prezența „unei extinderi a efectelor obligatorii ale contractului încheiat de victima aparenței în detrimentul adevăratului titular al dreptului al dreptului litigios”^[63].

Așa cum sugerează art. 17 alin. (2) C. civ., aparența nu produce în principiu efecte în raporturile dintre titularul adevărat al dreptului și titularul aparent. Cu toate acestea, îndeplinirea condițiilor legale ale validării aparenței, interesând în special buna-credință a titularului aparent, determină păstrarea de către acesta din urmă a fructelor produse de bun, fiind evident că reaua-credință a acestuia determină în schimb restituirea fructelor^[64].

Raporturile dintre titularul aparent și terț, în situația îndeplinirii condițiilor legale stipulate în art. 17 C. civ., sunt guvernate de validarea aparenței în drept, respectiv validarea actului juridic încheiat în condițiile erorii comune și invincibile, ceea ce presupune că este înlăturată chiar sancțiunea nulității^[65].

În concluzie, îndeplinirea condițiilor legale ale aparenței determină validarea actului juridic. Dacă în materia drepturilor reale, situația este clară, în sensul că suntem în prezența unui mod de dobândire originar, având în vedere că se creează un drept de proprietate nou în patrimoniul terțului de bună-credință, concomitent cu stingerea dreptului de proprietate din patrimoniul adevăratului proprietar^[66], în materia dreptului de autor analiza trebuie nuanțată. Natura juridică disputată a acestuia poate conduce la soluții diferite, însă discutând aici doar de latura patrimonială a dreptului de autor soluția poate fi una similară, de naștere a unor drepturi noi.

Reținând aspectele menționate mai sus, demersul firesc conduce spre încercarea de a identifica posibile situații practice care să se încadreze în textul legal.

Raportând caracterele generale ale validării aparenței așa cum sunt sugerate de art. 17 C. civ. la mult mediatizata Decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție^[67] privind crucile de la Săpânța^[68], nu putem să nu ne punem întrebarea, dacă s-ar putea imagina în această situație un caz de validare a aparenței în drept. Răspunsul poate fi afirmativ, dacă am avea în vedere o situație ipotetică precum cesiunea unui drept patrimonial de autor consfințit printr-o hotărâre judecătorească definitivă, urmată de desființarea într-o cale extraordinară de atac a hotărârii judecătorești definitive care a recunoscut dreptul de autor. În condițiile îndeplinirii tuturor cerințelor legale sugerate de art. 17 C. civ., terțul dobânditor al dreptului patrimonial de autor consfințit prin hotărâre definitivă desființată ulterior poate fi considerat că s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de titular al dreptului de autor a transmițătorului.

Deoarece nu există obligativitatea comunicării hotărârilor judecătorești spre notare în registre de publicitate, se pot face demersuri de informare pentru a cunoaște situația dreptului de autor doar la organisme de gestiune colectivă și în situația în care titularul drepturilor patrimoniale a devenit membru al unui astfel de organism și a actualizat portofoliul de opere.

Spre deosebire, în cazul mărcilor înregistrate și anulate ulterior, posibil după o cesiune, există obligația transmiterii hotărârii judecătorești la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci de către persoana interesată.

§3. Aplicație a aparenței în materia dreptului de autor?

O posibilă aplicație a aparenței în materia dreptului de autor, care necesită o analiză atentă, este reprezentată de situația transmiterii succesive a unui drept de autor, urmată de desființarea contractului inițial.

Autorii operelor de artă, spre deosebire de alți autori, sunt în situația în care pot exploata opera atât prin vânzare, cât și prin cesiunea drepturilor patrimoniale de autor. Dacă în materia vânzării se aplică regulile stabilite de Codul civil, în privința cesiunii drepturilor patrimoniale sunt aplicabile dispozițiile art. 40-48 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Ipoteza de la care plecăm este aceea a unei transmisiuni succesive a drepturilor patrimoniale ale autorului unei opere de artă. Pot forma obiectul contractului de cesiune drepturile de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera și drepturile distincte și exclusive de a autoriza sau interzice utilizarea operei de către alții în modalitățile prevăzute de art. 13 al Legii nr. 8/1996. Dreptul de suită este obligatoriu gestionat colectiv^[69] și nu poate fi înstrăinat^[70].

Așadar, autorul unei opere de artă grafică sau plastică poate ceda drepturile patrimoniale menționate anterior în mod exclusiv sau neexclusiv, forma scrisă a contractului fiind ad probationem cea scrisă. Și pentru că art. 43 al Legii nr. 8/1996 spune foarte clar că „existența și conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă”^[71], rezultă că dacă nu există o astfel de formă drepturile patrimoniale nu au fost transmise odată cu vânzarea operei de artă și ele sunt exercitate în continuare de autor.

Să presupunem că autorul unei opere de artă o vinde și cedează exclusiv drepturile patrimoniale, încheind un contract în formă scrisă. În ipoteza în care sunt inserate în contractul de vânzare-cumpărare și clauze privind cesiunea drepturilor de autor va trebui avută în vedere calificarea contractului^[72]. Noul proprietar realizează aceleași operațiuni juridice transmițând atât dreptul de proprietate, cât și drepturile patrimoniale de autor unui al doilea dobânditor. Se constată ulterior că primul contract de cesiune a drepturilor patrimoniale nu conține elementele de validitate prevăzute de art. 42 al Legii nr. 8/1996: drepturile patrimoniale transmise și „pentru fiecare dintre acestea, modalitățile de utilizare, durata și întinderea cesiunii, precum și remunerația titularului dreptului de autor”. Deși sancțiunea menționată de lege este rezilierea, este clar că nefiind o problemă de executare a contractului, ci una referitoare la condițiile necesare la încheierea contractului, sancțiunea este nulitatea. Autorul operei de artă și primul transmițător invocă nulitatea cesiunii drepturilor patrimoniale și obține în instanță anularea primului contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor.

Întrebarea legitimă este cine este titularul drepturilor patrimoniale de autor: ultimul dobânditor aplicând principiul error communis facit ius sau autorul operei aplicând resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis?

Problema pleacă de la natura juridică a drepturilor de proprietate intelectuală, chestiune dezbătută chiar anterior reglementării drepturilor morale. Autorul operei de artă continuă să exercite aceste ultime drepturi chiar dacă a transmis proprietatea asupra operei sau a cedat drepturile patrimoniale ale autorului. Faptul că proprietatea intelectuală este protejată în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în același art. 17 unde la alin. (1) este protejată proprietatea a făcut să se afirme că e un indiciu clar că dreptul „de autor constituie o formă de proprietate”^[73]. Dacă din perspectiva clasificării drepturilor subiective în funcție de obiectul lor dreptul de proprietate intelectuală este „clasat ca drept real asupra unui mobil incorporal”^[74], atunci ar trebuie să fie supus unui sistem de publicitate, lucru care nu se întâmplă. Aceasta și pentru că în centrul sistemului de protecție se află autorul și „paradoxal, uneori, opera însăși este protejată spre a proteja pe autor prin drepturi neîntâlnite și de neimaginat în dreptul comun al bunurilor”^[75]. Mai mult, din perspectiva creatorilor de opere de artă, drepturile morale sunt mai importante decât cele patrimoniale. Nadia Walravens, educată într-un mediu artistic, afirmă într-o lucrare dedicată operei de artă, în care de la primele rânduri este analizat cazul „Păsării în spațiu” a lui Brâncuși^[76], că drepturile morale sunt esențiale și că personalitatea artistului este „intim legată de operă”. Așadar, dezbaterea începută de Balzac continuă și în zilele noastre.

Ipoteza avută în vedere ia în calcul situația în care autorul cedează exclusiv drepturile patrimoniale de autor și acest contract este declarat nul, existând deja alte cesiuni de drepturi.

Deși nu există registre de publicitate în materia drepturilor de autor, ultimul dobânditor este unul diligent, care verifică Registrul național de opere^[77] și încheie contractul de cesiune a drepturilor de autor convins că le dobândește și că a făcut toate demersurile necesare. Mai este posibilă o verificare în repertoriul de opere declarat de titularul de drepturi la organismul de gestiune din care face parte, dacă a devenit membru al unui astfel de organism. Dacă presupunem că dobânditorul a făcut și această verificare sunt epuizate toate variantele.

Raportat la prevederile art. 17 C. civ., înregistrarea în Registrul național de opere este facultativă, iar „existența și conținutul unei opere se pot dovedi prin orice mijloc de probă, inclusiv prin includerea acesteia în repertoriul unui organism de gestiune colectivă”^[78]. Așadar, nu există un sistem de publicitate cum există, de exemplu, în materie de proprietate industrială, unde înregistrarea invenției, mărcii, desenului sau modelului industrial sunt obligatorii pentru nașterea drepturilor și cererile de înregistrare respectiv deciziile O.S.I.M sunt publicate în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

Dacă autorul operei de artă, care obține anularea primului contract de cesiune, nu face niciun demers privind înscrierea în repertoriul organismului de gestiune colectivă sau chiar în Registrul național de opere, apreciem că instanța va putea aplica dispozițiile art. 17 alin. (2) C. civ.

Spre deosebire, în materie de mărci înregistrate, „hotărârea judecătorească definitivă și prin care, după caz, titularul a fost decăzut din drepturile conferite de marcă sau prin care înregistrarea mărcii a fost anulată se va comunica la O.S.I.M. de către persoana interesată”^[79].

Concluzii

Subdobânditorul unor drepturi patrimoniale de autor pe un circuit de cesiuni succesive și în care intervine anularea uneia dintre ele poate invoca aparența în drept, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 17 alin. (2) C. civ. El împărtășește o credință comună și invincibilă că a dobândit de la un adevărat titular, făcând și toate demersurile necesare pentru a se asigura de acest lucru. În al doilea rând, este de bună-credință, lucru arătat și de modul diligent în care se verifică Registrul național de opere, lista de autori membri ai organismelor de gestiune colectivă din domeniu și portofoliile acestora. Este îndeplinită și a treia condiție, dedusă din art. 17 alin. (1) C. civ. și care, în esență, constă în necesitatea existenței caracterului oneros al actului încheiat.

Așa cum am arătat, dacă în materia drepturilor de proprietate industrială există sisteme de publicitate, publicarea în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială^[80], registre naționale online^[81] ținute de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, în materia dreptului de autor nu există un sistem de publicitate care să excepteze aplicarea art. 17 situației posibile analizate.

q.e.d.: Plecând de la preocupările științifice ale domului profesor Flavius Antoniu Baias în materie de bună-credință și simulație, autorii speră că au reușit să demonstreze că în lumea dreptului civil pot să apară situații nemaiîntâlnite ce presupun soluții pe măsură și îi mulțumesc atât pentru ocazia de a se apleca asupra aparenței în drept, cât și pentru rolul pozitiv pe care domnia sa l-a avut în colaborările profesionale.

Note de subsol

^[1] Iago în W. Shakespeare, Othello, Actul III, Scena 3, disponibilă online la adresa https://books.google.ro/books?id=ZoI3AAAAYAAJ&pg=PA308&lpg=PA308&dq=Iago:+Men+should+be+what+they+seem;+or+those+that+be+not,+would+they+might+seem+none!&source=bl&ots=JLPdI7r0sm&sig=ACfU3U2O0w63uqQMfAABoh5iOmuOPFSV0A&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwj6xIyqtNvyAhUOmBQKHVPcCdAQ6AF6BAgtEAM#v=onepage&q=Iago%3A%20Men%20should%20be%20what%20they%20seem%3B%20or%20those%20that%20be%20not%2C%20would%20they%20might%20seem%20none!&f=false.

^[2] V. Stoica, Au terții un veșmânt logic comun în Codul civil?, în R.R.D.P. nr. 1/2020.

^[3] V. Stoica, Ce sunt datele cu caracter personal, în R.R.D.P. nr. 1/2018.

^[4] Al. Cerban, Despre rolul aparenței în drept, în C.J. nr. 20/1922, p. 305.

^[5] Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” – Al. Rosetti, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2016, p. 57.

^[6] Curtea Constituțională a reținut în cuprinsul deciziilor nr. 191 din 25 iunie 2002, publicată în M. Of. nr. 567 din 1 august 2002, nr. 71 din 18 februarie 2003, publicată în M. Of. nr. 211 din 1 aprilie 2003, nr. 69 din 18 februarie 2003, publicată în M. Of. nr. 226 din 3 aprilie 2003, nr. 222 din 3 iunie 2003, publicată în M. Of. nr. 541 din 28 iulie 2003, și nr. 92 din 4 martie 2004, publicată în M. Of. nr. 345 din 20 aprilie 2004 că „în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă. Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă – în baza unor rațiuni cu o aplicare mult mai largă și care au creat un adevărat principiu – de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic, soluția și-a aflat, așadar, suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată prin adagiul error communis facit jus”. De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 388 din 12 iulie 2005 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 782 din 29 august 2005, C.C.R. a statuat că: „consacrarea unei astfel de soluții legislative a fost impusă legiuitorului și de împrejurarea că în această materie eroarea comună cu privire la concordanța dintre aparență și realitate și-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirma, cu forța unei prezumții juris et de jure, că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar. O atare împrejurare justifică pe deplin opțiunea legiuitorului de a conferi bunei-credințe o eficiență juridică similară celei din dreptul comun” (Deciziile C.C.R. sunt disponibile online la adresa http://ccrsearch.ccr.ro:65080/#/CautareDosare – 28.08.2021).

^[7] D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, București, 1981, p. 206.

^[8] Ibidem.

^[9] Ibidem.

^[10] Art. 56 C. civ.: „Plata făcută moștenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este valabilă și liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă a mențiunii privitoare la deces, cu excepția cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viață”.

Art. 57 C. civ.: „Moștenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viață păstrează posesia bunurilor și dobândește fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor”.

^[11] Art. 817 C. civ.: „Orice persoană care, având capacitate deplină de exercițiu, creează aparența despre o altă persoană că este administratorul bunurilor sale va fi ținută de toate contractele pe care această din urmă persoană le încheie cu terții de bună-credință”.

^[12] Art. 1290 C. civ.: „(1) Contractul secret nu poate fi invocat de părți, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terților care, întemeindu-se cu bună-credință pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent. (2) Terții pot invoca împotriva părților existența contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile”.

Art. 1291 C. civ.: „(1) Existența contractului secret nu poate fi opusă de părți creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună-credință, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obținut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulației. (2) Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent și creditorii dobânditorului aparent, sunt preferați cei dintâi, în cazul în care creanța lor este anterioară contractului secret”.

^[13] Art. 1478 C. civ.: „(1) Plata făcută cu bună-credință unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabilește că acesta nu era adevăratul creditor. (2) Creditorul aparent este ținut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestațiilor”.

^[14] Art. 1582 alin. (2) C. civ.: „Debitorul poate, de asemenea, să opună cesionarului plata pe care el însuși ori fideiusorul său a făcut-o cu bună-credință unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalitățile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului și terților”.

^[15] Art. 1921 alin. (1) C. civ.: „Orice persoană care pretinde că este asociat sau creează terților deliberat o aparență convingătoare în acest sens răspunde față de terții de bună-credință întocmai ca un asociat”.

^[16] Art. 2483 C. civ.: „Deținerea bunului de către creditorul gajist trebuie să fie publică și neechivocă. Atunci când față de terți se creează aparența că debitorul deține bunul, gajul nu poate fi opus acestora”.

^[17] I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 107.

^[18] Conform art. 17 alin. (2) C. civ.: „Cu toate acestea, când cineva, împărtășind o credință comună și invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanța judecătorească, ținând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, față de cel aflat în eroare, aceleași efecte ca și când ar fi valabil, afară de cazul în care desființarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu”.

^[19] G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 326.

^[20] Originea acestui adagiu se regăsește în dreptul roman, Lex Barbarius Philipus validând actele întocmite de un pretor incapabil, acesta fiind sclav (D. Gherasim, op. cit., p. 224). Astfel, în textul I, I 4, 3 din Digeste, s-a analizat problema menținerii sau respectiv a anulării actelor emise de pretorul impostor, care a creat aparența că este un om liber, Ulpian concluzionând că soluția severă a anulării nu poate fi primită pentru că hoc enim humanius est (C.-M. Crăciunescu, Aplicații ale teoriei aparenței în drept, în Revista Juridica nr. 6/2000, p. 209). Cazul căsătoriilor din Montrouge, din 1883 a determinat însă consacrarea jurisprudențială a acestui adagiu, printr-o hotărâre din 7 august 1883, Curtea de Casație din Franța, Secția Civilă, statuând că sunt valabile căsătoriile oficiate de un consilier municipal căruia primarul din Montrouge îi delegase în mod nelegal atribuțiile de ofițer de stare civilă (www.lexpublica.free.fr; I. Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005, p. 320).

^[21] I. Deleanu, op. cit., p. 320.

^[22] V. Stegărescu, Propuneri privind legiferarea teoriei aparenței, în Dreptul nr. 5/2008, p. 68.

^[23] I. Deleanu, op. cit., p. 321.

^[24] Al. Cerban, op. cit., p. 305.

^[25] I. Deleanu, op. cit., p. 321; M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, Vol. I, Introducere în publicitatea imobiliară, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 104; V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 3-a, Ed. C. H. Beck, București, 2017, p. 430.

^[26] M. Nicolae, op. cit., p. 103.

^[27] Ibidem.

^[28] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II, Teoria drepturilor subiective civile, p. 531; G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 268.

^[29] G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 308.

^[30] I. Deleanu, S. Deleanu, op. cit., p. 334.

^[31] G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 323.

^[32] Idem, p. 326

^[33] Potrivit art. 10 C. civ.: „Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege”. Potrivit acestui adagiu – exceptio est strictissimae interpretationis (excepția este de cea mai strictă interpretare) –, legile care derogă de la o dispoziție generală se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege pentru că sunt reguli speciale și nu pot fi aplicate prin analogie. A se vedea pentru amănunte în acest sens M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. I, Teoria dreptului civil, p. 532.

^[34] A se vedea I. Deleanu. S. Deleanu, op. cit., p. 110. Potrivit acestor autori, „reglementările excepționale trebuie înțelese și aplicate astfel încât ele să nu treacă dincolo de limitele textuale în care se află înscrise și închise”.

^[35] D. Gherasim, op. cit., p. 210; I. Deleanu, Ficțiunile juridice, p. 326; C. M. Crăciunescu, op. cit., p. 210-211; R. Matefi, Aparența în drept (error communis facit ius) – izvor de obligații, în U.J. nr. 7/2018, p. 28, articol disponibil online la adresa http://revista.universuljuridic.ro/aparenta-drept-error-communis-facit-ius-izvor-de-obligatii/; D. Chirică, Regimul juridic al revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu de la subdobânditorii care se prevalează de buna lor credință la data cumpărării, în Dreptul nr. 1/2002, p. 70; I. Lulă, Discuții cu privire la buna-credință și aparența în drept, în Dreptul nr. 4/1997, p. 27; I. Deleanu, Aparența în drept, în P.R. nr. 2/2002, p. 253.

^[36] I. Deleanu, Ficțiunile juridice, op. cit., p. 326.

^[37] Ibidem.

^[38] Ibidem.

^[39] Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” – Al. Rosetti, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2016, prin comun ca adj. se desemnează un lucru „care aparține mai multora sau tuturor; care privește sau interesează pe mai mulți sau pe toți; de care se folosesc mai mulți sau toți; obștesc”, p. 234.

^[40] I. Deleanu, Ficțiunile juridice, op. cit., p. 328.

^[41] Potrivit art. 14 alin. (1) C. civ.: „Orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite obligațiile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”.

^[42] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, op. cit., p. 425.

^[43] Denumirea marginală a art. 17 include termenul de eroare, textul de lege fiind intitulat Eroarea comună și invincibilă.

^[44] Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” – Al. Rosetti, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2016, p. 269.

^[45] Idem, p. 391.

^[46] V. Stegărescu, op. cit., p. 69; D. Gherasim, op. cit., p. 212-213; D. Chirică, op. cit., p. 69.

^[47] D. Gherasim, op. cit., p. 212-213.

^[48] F. Zenati, Th. Revet, Les biens, 2^e éd., P.U.F., Paris, 1997, p. 175 apud D. Chirică, op. cit., p. 69. În sensul că trebuie avute în vedere nu numai mijloacele unui bonus pater familias, ci și mijloacele celui mai exigent membru al colectivității prin care adevărul ar fi putut fi descoperit, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, op. cit., p. 425.

^[49] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, op. cit., p. 425.

^[50] D. Chirică, op. cit., p. 69.

^[51] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II, Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 376; G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 157.

^[52] V. Stoica, Considerații comparative privind noțiunile de bună-credință, diligență, eroare, dol, fraudă, rea-credință, vinovăție (intenție și culpă), în R.R.D.P. nr. 4/2020.

^[53] D. Gherasim, op. cit., p. 214; I. Deleanu, Ficțiunile juridice, op. cit., p. 328; C. M. Crăciunescu, op. cit., p. 211; I. Lulă, op. cit, p. 27; I. Deleanu, Aparența în drept, op. cit., p. 254; Al. Țiclea, V. Lozneanu, Reflecții în legătură cu principiul ocrotirii subdobânditorului de bună-credință, în Dreptul nr. 12/2000, p. 46.

^[54] D. Gherasim, op. cit., p. 214.

^[55] Pentru o abordare complexă privind studiul bunei-credințe a se vedea D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei ; M. Nicolae, Buna-credință și echitatea în Noul Cod civil, în R.R.D.P. nr. 4/2020; V. Stoica, Considerații comparative privind noțiunile de bună-credință, diligență, eroare, dol, fraudă, rea-credință, vinovăție (intenție și culpă), articol disponibil în baza de date Sintact; L. Uță, Buna-credință în raporturile contractuale (I), în R.R.D.J. nr. 1/2015. Pentru o analiză detaliată a conceptului de bună-credință în contextul simulației, a se vedea Fl.Al. Boar, Fl.A. Baias, Simulația și buna-credință: o contradicție în termeni?, în R.R.D.P. nr. 4/2020, și Fl.A. Baias, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul civil. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, p. 1544-1545.

^[56] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, op. cit., p. 427.

^[57] I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 2894 din 12 aprilie 2005, în N.E. Grigoraș, Buna-credință. Practică judiciară, Volumul I, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 362-363.

^[58] D. Gherasim, op. cit., p. 212; I. Deleanu, Ficțiunile juridice, op. cit., p. 329.

^[59] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, op. cit., p. 421; D. Chirică, op. cit., p. 71.

^[60] C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 211.

^[61] Pentru opinia potrivit căreia validarea aparenței este aplicabilă în ceea ce privește imobilele neintabulate sau care nu au fost înscrise în alt sistem de publicitate prevăzut de lege, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, op. cit., p. 419 și P. Perju, A. Măglaș, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 28.

^[62] D. Gherasim, op. cit., p. 215.

^[63] Pentru opinia potrivit căreia suntem în prezența unei opozabilități a actului încheiat în starea de aparență față de adevăratul titular al dreptului, a se vedea D. Gherasim, op. cit., p. 215. Pentru opinia în sensul că adevăratul titular al dreptului nu este un terț asemenea celorlalți terți și ca atare este vorba despre o extindere directă a efectelor acestei operațiuni față de acesta din urmă, a se vedea I. Deleanu, Ficțiunile juridice, op. cit., p. 329.

^[64] D. Gherasim, op. cit., p. 215; I. Deleanu, Ficțiunile juridice, op. cit., p. 330.

^[65] G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 323.

^[66] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, op. cit., p. 418; I. Sferdian, Corelația principiului publicității materiale a cărților funciare cu principiul validității aparenței în drept, în P.R. nr. 3/2010; V. Stegărescu, Considerații generale cu privire la teoria aparenței. Aplicații practice, în P.R. nr. 5/2006.

^[67] Decizia nr. 1613/2017 din 20 octombrie 2017, Secția I civilă, disponibilă online la adresa https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=143873 (28.08.2021), prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Săpânța, împotriva deciziei civile nr. 197/A din 15 martie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Prin Decizia civilă nr. 197/A din 15 martie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, apelul reclamantei a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în parte, astfel: s-a admis în parte cererea precizată, în sensul recunoașterii dreptului de autor al lui C. în ceea ce privește un număr de 151 de cruci aflate în Cimitirul Vesel din Săpânța; s-au recunoscut în favoarea reclamantei, în calitate de moștenitoare a defunctului C., drepturile patrimoniale prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. a) și f) din Legea nr. 8/1996.

^[68] Pentru o analiză detaliată a problematicii tratată în Decizia nr. 1613/2017 din 20 octombrie 2017, a se vedea E.G. Olteanu, Dreptul de autor și patrimoniul cultural imaterial: specificitatea contractelor, în R.R.D.P. nr. 1/2021.

^[69] Art. 145 al Legii nr. 8/1996.

^[70] Art. 24 alin. (7) al Legii nr. 8/1996.

^[71] În cauza soluționată prin decizia nr. 738 din 13 martie 2018 a I.C.C.J., Secția I civilă, moștenitorii autorului operei „Povestiri din Brezoi” au clamat că pârâții au încălcat prin producția „Undeva la Palilula” drepturile de autor (morale și patrimoniale). Instanța a reținut că „legea specială instituie încheierea contractului de cesiune numai în formă scrisă, cerință ad probationem. Forma cerută ad probationem este obligatorie, iar sancțiunea constă în imposibilitate dovedirii actului cu alt mijloc de probă. Legea în vigoare pentru determinarea eventualelor excepții de la această cerință este cea de la data încheierii contractului. Încheierea contractului în formă scrisă reprezentând o condiție de formă a contractului [art. 6 alin. (2), (3) C. civ.]”.

^[72] Pentru detalii privind diferența între interpretarea, calificarea și aplicarea contractului a se vedea L. Bercea, Identitatea contractului. O discuție despre opțiunile și prioritățile de calificare, în R.R.D.P. nr. 1/2021, p. 19.

^[73] P-Y Gautier, Propriété littéraire et artistique, Presses Universitaires de France, Paris, 2017, p. 31.

^[74] R. Dincă, Natura juridică a drepturilor de proprietate intelectuală, în R.R.D.P. nr. 3/2007, p. 28/29.

^[75] V. Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 157.

^[76] N. Walravens, L’œuvre d’art en droit d’auteur, Economica, Paris, 2005, p. 440-441.

^[77] https://orda.ro/registrul-national-de-opere/ (25.08.2021).

^[78] Art. 204 al Legii nr. 8/1996.

^[79] Art. 39 alin. (5) al Legii nr. 84/1998.

^[80] https://osim.ro/publicatii-osim/.

^[81] https://api.osim.ro:8443/tm-registry/search.htm.